Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 17 noiembrie 2009

Despre moravuri şi năravuri. Cred că ar fi fost un subtitlu potrivit pentru cartea lui Djuvara. Cu talentu-i de povestitor, ne desfăşoară în faţa ochilor o privelişte care încântă, înspâimântă, uimeşte şi câteodată ne stârneşte zâmbete pline de condescendenţă, cu care doar demnii urmaşi din secolul XXI îi pot învrednici pe strămoşii lor din secolul al XVIII-lea sau începutul celui de-al XIX-lea. Cartea e scrisă cu intenţia de a corecta deformările istoriografiei naţionaliste şi apoi comuniste ce privesc perioada fanariotă. Strămoşescul obicei românesc de a plasa în afară neputinţele şi păcatele de care nu ducem lipsă a identificat culpa pentru perioada de sfârşit de ev mediu cu precizie chirurgicală şi a aruncat-o în curtea grecilor (fără a contamina elementul naţional sănătos), care, ce-i drept, se aflau în ograda noastră neinvitaţi. Djuvara evită istoria care alunecă pe deasupra evenimentelor, în care faptul istoric datat şi inventariat este succedat şi precedat de alte evenimente înregistrate în contabilitatea epocii.

El coboară la nivelul individului care trăieşte în epocă şi îl foloseşte drept ghid pentru cititorii săi. Avem astfel ocazia să ne ploconim în faţa domnului din momentul în care alaiul lui pestriţ şi opulent părăseşte Constantinopolul purtând hrisovul de numire al sultanului până in momentul în care este nevoit, dacă a scăpat de securea capugiului, fie să fugă în străinătăţuri, fie să se arunce din nou în mocirloase comploturi şi intrigi. Dar segregarea greci/români nu este atât de precisă precum pare. Familiile din Fanar erau înrudite cu mari familii româneşi.  Apoi, mai erau albanezii (fam.Ghica) sau grecii românizaţi (familii care se aflau aici cu mulţi ani înainte şi erau considerate drept “ pământene”) şi românii grecizaţi. Trei dintre cei mai huliţi fanarioţi sunt români (doi Racoviţă şi un Calimahi) iar între cei mai apreciaţi apar în primul rând grecii Constantin Mavrocordat şi Alexandru Ipsilanti.

După turul dat curţilor domneşti cam         şi aglomerate, cu slujnici cărora străinii nu le găseau nici un rost, Djuvara ne conduce pe la conacele stolnicilor, logofeţilor, ceauşilor, hatmanilor, postelnicilor şi ale altor boieri şi boiernaşi ce vorbeau, în majoritatea lor, franceză, schimbau moda de la un an la altul în funcţie de cine se afla la Iaşi sau Bucureşti – ruşi sau turci- şi se plimbau cu toţii în trăsuri elegante cum nici la Viena şi Paris nu găseai (asta în ciuda drumurilor deplorabile!). Vedem că apucăturile moldovenilor erau diferite de cele ale muntenilor. Primii şedeau mai mult la moşie, pe care o gospodădeau cu mai multă iscusinţă şi aveau obiceiuri mai europeneşti (practicau vânătoarea, spre exemplu, mai des decât fraţii de la sud), aveau mobile mai alese şi palate care făceau impresie călătorilor.

Oraşul românesc de secol XVIII este, în primul rând, prăfos sau noroios, în funcţie de vreme. Bucureştiul apare din depărtare precum o grădină, dar dezamăgeşte imediat ce intri în el. Iaşiul are un aspect general mai plăcut, dar şi aici cocioaba stă sprijinită de zidurile palatelor boiereşti. Cosmopolite şi gălăgioase, oraşele sunt predispuse la dezastre, care de altfel nu le ocolesc: incendiile, molimele, cutremurele sunt curente, iar capacitatea de răspuns a autorităţilor este nevolnică.

Ajungem astfel la ţărani, care îi surprind pe străini pentru că vorbesc o limbă “curată” precum a boierilor, fără a se gândi că nobilimea foloseşte limba necizelată a nevoiaşului. La starea lor deplorabilă şi la satele lor “îngropate” în câmpie, departe de drumuri, pentru că sunt primejdioase din pricina armatelor care le tot bat. Descrişi când leneşi, când muncitori, majoritatea ară cu plugul de lemn şi după 1850 şi fac impresia unor oameni blânzi, curajoşi şi cinstiţi. Ultimii în ierarhia socială, robii ţigani, fug de lucrul câmpului, dar sunt de folos la bucătării, la grajduri iar prin casă, ca slugi. Tigăncuşele în special, nu de puţine ori cad cu tronc stăpânilor. Oricum, starea lor este jalnică, trec de la un stăpân la altul, sunt daţi la schimb sau făcuţi cadou, dar mai ales, bătuţi. Când, în urma revoluţiei de la 1821, mai mulţi boieri moldoveni se refugiază la Cernăuţi, ei oripilează societatea de acolo cu obiceiul de a-şi bate robii, fără milă, în plină stradă. Autorităţile le vor interzice obiceiul, fapt care îi determină să acţioneze şi să facă presiuni pentru că altfel nu vor avea nici o putere asupra acelor fiinţe neputincioase. Până la urmă, se ajunge la compromis: pot să bată, dar în spatele casei.

Dar să privim şi paharul plin al epocii. Aproape toţi boierii ţin la studii,  pe proprie cheltuială tineri şi copiii, fie ai altor boieri mai nevoiaşi, fie ai slugilor. Tot aici se călătorea mai repede decât în orice parte a Europei (e adevărat că asta se făcea în detrimentul confortului, care lipsea cu desăvârşire), sistemul poştei era bine întreţinut, asta şi pentru că hergheliile de cai de aici erau numeroase şi vestite. Criminalitatea este foarte mică şi societatea, tolerantă. Şi, ca şi acum, toată lumea cade de acord: femeile sunt frumoase foc.

Pentru că discutăm de reuşita unui tablou atunci când detaliile pot avea o existenţă de sine stătătoare, ei bine, Djuvara reuşeşte să reconstituie imagini surprinzătoare care încheagă întregul. Mici întâmplări pitoreşti sau romanţioase, picanterii vrednice de foiletoane, relatări aventuroase cu haiduci sau boieri, focalizări revelatoare asupra unor personaje legendare, poveşti cu amorlâc sau păţanii şugubeţe, sunt folosite de istoric mai abitir decât un literat, iar asta însufleţeşte istoria în care cotidianul se află în imediata vecinătate a evenimentului cu alură istorică.

Între Orient şi Occident, Ed. Humanitas, 2009, ediţia a VII-a

postat de Marian

Read Full Post »