Avem nevoie de poveşti, de vastele spaţii mitice pe care acestea ni le desfăşoară, de eroi care bântuie în căutarea adevărurilor şi identităţilor pierdute ori niciodată posedate până atunci. Tânjim după “a fost odată…”, deşi ştim că nu a fost nicicând. O zi mai lungă decât veacul este o carte extraordinară care împlineşte şi amplifică această nevoie latentă de epos. La final te vei cufunda în tristeţe pentru că povestea nu se va mai putea substitui realităţii şi pentru că trebuie să abandonezi o lume atât de străină de cea a noastră şi, tocmai de aceea, absolut fascinantă.
Şi ce poate fi mai străin de lumea noastră decât stepa kazahă cu ierni teribile şi veri dogoritoare, cu pustiu de nisip sau de zăpadă traversat de o nesfârşită cale ferată de-a lungul căreia sunt presărate câteva cătune uitate de lume? Într-un astfel de spaţiu vor evolua personajele lui Aitmatov, crâncene dar lipsite de cruzime, neînduplecate dar deschise, simple în aparenţă, dar pline de adâncime.
Centrală este figura lui Edighei Burannâi, căruia moartea lui Kazangap (bătrânul atât de respectat din halta Boranlî-Burannâi, un adevărat descălecat al locului), cel mai bun prieten al său, îl pune în situaţia de a-şi îndeplini ultima promisiune făcută acestuia: aceea de a-l îngropa conform tradiţiei în vechiul cimitir Ana-Beiit, aflat la distanţă de mulţi kilometri de localitatea lor. Amintirile lui Edighei preiau prim-planul acestui roman pe fundalui căruia au loc pregătirile de înmormântare şi drumul până la cimitir. Acestea trec dincolo de povestea personală, pătrund în spaţiul legendar al stepei pentru a trece, apoi, în miticul universal. Şi totul cu o forţă demnă de paginile cele mai bune ale povestitorilor sud-americani, îmbinată cu finetea poveştilor arabe din cele O mie şi una de nopţi. Avem povestea stabilirii lui Edighei şi a soţiei sale, Ukubala, în aceste locuri şi transformarea lui dintr-un pescar al Aralului într-un adevărat om al stepei, stăpân al lui Karanar, cea mai năprasnică dintre cămilele întregului ţinut (ea însăşi subiect al altor întâmplări); avem povestea învăţătorului Abutalip şi a familiei acestuia, nevoită să se ascundă de comunişti din cauza trecutului; avem legende kazahe; avem trădări, ticăloşii, poveşti fabuloase, absurdul unei societăţi totalitare, iubiri neîmpărtăşite şi, mai ales, povestea mankurtilor. Legenda spune că, în vechime, un trib războinic a găsit soluţia transfomării prizonierilor în sclavi absoluţi. Acestora li se punea pe cap o bucată de piele de cămilă după înlăturarea scalpului care, pe măsură ce se usca, acţiona ca o menghină asupra craniului. Cei care nu mureau sufereau o cumplită amnezie şi pierdeau orice contact cu trecutul, uitând cine sunt, devenind simple obiecte capabile doar să urmeze comenzile stăpânilor.
În acesta lecţie a mankurţilor se află, cred eu, cheia întregului roman. Dincolo de aluzia imediată la poziţia individului în regimul comunist, asemănător unui mankurt, Aitmatov merge mai departe. Căci drumul cortegiului funerar către vechiul cimitir reprezintă o coborâre în trecut, la origini, la identităţi ce fundează viitorul. Or, cimitirul devine inaccesibil pentru că, integrat într-o bază militară (un soi de Baikonur), nu mai poate primi pe nimeni. De acum înainte, prezentul este rupt definitiv de trecut. Mankurtizarea este pe cale să se generalizeze. Ziua înmormântării bătrânului este ziua care în care trecutul este îngropat, în care veacul este subminat.
Cartea are şi un alt plan secund de tip SF. Rusia şi SUA, aflate într-un parteneriat ştiinţific, trimit în spaţiu câte un cosmonaut în spaţiu în cadrul programului „Demiurg”. Aceştia intră în contact cu o civilizaţie extraterestră mult superioară, care se oferă să-i ajute pe pământeni să-şi depăşească condiţia, iar războaiele şi conflictele să devină doar istorie. Refuzul liderilor lumii de a contacta această nouă lume şi de a recalibra viitorul ne dezvăluie ce ne aşteaptă pe toţi. Programul prin care se plasează în spaţiu arme capabile să distrugă orice obiect care se apropie de planetă devine asemenea unei piei de camilă care ne va mankurtiza.
postat de Marian Coman
Aitmatov e un prozator care se joaca foarte bine de-a realitatea si se pricepe sa alterneze concretul – de multe ori brutal – cu secvente mitologice sau cu lumi inventate ad-hoc, astfel incat nu prea mai stii pe unde de afli. Mie mi-a placut mult „Esafodul”, chiar ma gandesc sa o recitesc, e una din cele mai frumoase carti.
Cronica si comentariul m-au convins sa il citesc. Frumos prezentata aceasta carte!
@Ovidiu: nu am citit Esafodul, desi am auzit de el si tare vreau sa pun mana pe un exemplar. Poate mi-l imprumuti, daca il ai :). Am mai citit Stigmatul Casandrei, tot de Aitmatov, dar nu se ridica la nivelul acestuia.
@camir: sa stii ca este, pur si simplu, una dintre cele mai frumoase carti pe care le-am citit … si multumesc pentru apreciere.
Il am pe undeva, ti-l imprumut, daca dau de el (sau de ea…)
Ce bine ar fi, abia aşteptăm, pe amândoi ne-a terminat O zi mai lungă decât veacul! Mai vrem Aitmatov!(sunt Teo, Marian e la serviciu.)
[…] Marian Coman a scris o recenzie la O zi mai lungă decît veacul, a lui Cinghiz Aitmatov. Dacă nu aţi citit cartea pînă acum, căutaţi-o: e extraordinară. […]
una din cartile mele favorite, Aitmatov a fost un mare scriitor chiar daca nu a scris mult
@ ronnie, imediat după ce am terminat-o a intrat şi pe lista mea scurtă de favorite
Iata si o alta recenzie: http://vicuslusorum.wordpress.com/2009/12/15/in-stepele-asiei/
E romanul meu preferat all time. Superba poveste. Si Esafodul este extraordinar, iar personajul de acolo, Boston, pur si simplu te emotioneaza pana la lacrimi. Finalul din Esafodul m-a facut sa plang cu lacrimi mari.
Am mai citit de la Aitmatov cele 4 povestiri cuprinse in colectia Catecul muntelui, cantecul stepei (ceva de genul asta. nu mai stiu daca am scris corect. Povestea „Plopsorul meu cu basmaluta rosie” este iar superba. La fel si Vaporul alb sau Giamila).
Am citit si Stigmatul Casandrei dar pare scrisa de un cu totul alt autor.
@Gabriel: nu pot decât sa te invidiez, pentru ca eu nu am reuşit să pun mâna pe Eşafod şi nici pe nuvelele sale. .Am auzit si din alte surse că sunt excepţionale aşa că, nu faci altceva decât să întorci un cuţit în rana 🙂
Da, „Eşafodul” e minunat, Avdeu K. e un Idiot care, în loc să se îndrăgostească de Nastasii şi de Aglăi, face un fix pentru culesul de anaşă (un soi de cannabis, cred).
Am primit si eu cartea, este extraordinara. NU mai pot sa o las din mana. De multe ori am avut senzatia ca ma aflu printre personajele cartii. Recunosc, nu am mai citit nimic de Aitmatov pana acum. O sa caut si restul cartilor.
Ce frumos este când cărţile ajung acolo unde trebuie, în mâinile unui cititor pe care îl răpesc.
as dori sa fac si eu rost de cartile lui Aitmatov,imi puteti spune si mie va rog de unde as putea sa le procur?..si cum e corect Giamilia sau Jamilia pentru ca pe net am gasit mai multe variante..multumesc
Din păcate, prin librării ai mai putea găsi Stigmatul Casandrei si, cu mult noroc, O zi mai lunga… Celelalte nu s-au mai editat de foarte mult timp. Cât despre numele corect al nuvelei, nu pot decât să spun ca eu stiu de Jamelia, pronuntat „Giamelia”.
Daca tot va place istoria stepei ai si dulcele suspin din intinsul ei, atunci mai cititi si „Stepan Razin” sunt sigura c-o sa va placa, chiar de e istoric e ceva ce frumos…
Multumesc de recomandare. Purced la căutari.
[…] încât se asemănau cu “scutul cosmic”, descris de Aitmatov în romanul lui “O zi mai lungă decat veacul”, dar şi cu celebra “căciulă de mankurt” din acelaşi roman, tot limba rusă […]
Și pe mine cronica m-a convins că să REcitesc Aitmatov. Felicitări! 🙂
erată: „m-a convins să REcitesc”