Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 6 iulie 2009

Christo Vladimirov Javacheff  este un artist emigrant de origine bulgară care a atras atenţia prin caracterul insolit al operei sale, la limita dintre arhitectură şi decoraţie. Poate aţi văzut  deja clădirile sau locurile devenite celebre prin acoperirea lor cu materiale de diferite culori Christo_Mein_Koelner_Dom_Wrappedprecum Reichstagul din Berlin (primul parlament german), Pont Neuf din Paris, domul din Koln, coasta Little Bay din Sydney sau surprinzătoarele porţi textile din Central Park, New York.  Termenul generic aplicat cu lejeritate este  cel de arhitectură ambientală, câteodată chiar şi cel de instalaţie. Eu aş recurge la sintagme mai pragmatice precum… recuzită ambientală sau peisaje drapate. Sigur că draperia reprezintă de multă vreme în artele plastice, îndeosebi în pictură, un filtru vizual  prin care forma este ferită de pericolul expunerii indecente sau prin care privitorul este avertizat, prin gestul datului la o parte de către un personaj din interiorul reprezentării, că i se permite pătrunderea într-un spaţiu plastic, de obicei cu toate atributele intimităţii. Iubirea însăşi a fost reprezentată prin acest motiv al filtrului cu textură moale, aşa cum este cazul lui Magritte, cu binecunoscutul său tablou în care chipurile se văd învelite complet cu material alb pentru a se accentua ideea de legătură spiritualizată prin negarea/ascunderea cărnii. 

          Dacă totul obişnuia să aibă o semnificaţie, un mesaj, iată că artistul  Christo neagă orice implicaţie profundă a gestului său de a îmbrăca, de a „împacheta” creaţii arhitecturale impozante sau anumite peisaje. Acest mod de a valoriza ambientul prin acoperire (nu prin construire, prin creaţie arhitecturală propriu-zisă!) impresionează mai puţin estetic şi mai mult prin anvergura proiectelor. De exemplu, proiectul Little Bay (1969) a necesitat o suprafaţă de acoperire cu fibră sintetică de 9,300 m2 şi o muncă de 17.000 de ore. Valley Courtain a costat 400.000 de dolari din cauza celor 14.000m2  de material, a cablurilor de susţinere din oţel şi a celor 200 de tone de ciment turnat pentru stâlpi. Apoi, Christo însuşi, conştient de avangardismul său discutabil, îşi afirmă curajul de a crea ceva atât de efemer ca peisajele sale, care dispar odată ce suprafaţa textilă este înlăturată sau demontată: “I think it takes much greater courage to create thingchristo reichstags to be gone than to create things that will remain.” Împreună cu soţia sa, Jeanne-Claude, a reuşit performanţa de a concepe un „pachet de aer” de 5.600 m3, ridicat de cele mai mari macarale existente în Europa în anul 1968 şi lăsat în suspensie timp de 10 ore. Era cea mai mare structură gonflabilă construită vreodată. Surrounded Islands (1983) este alt proiect la fel de exorbitant prin care se intenţiona înconjurarea a 11 insule din golful Biscayne, Miami cu fâşii uriaşe de polipropilen roz. Expunerea a durat două săptămâni.christo, rifle

christo_islands A, era să uit de umbrelele din proiectul omonim The umbrellas (1991) cu un cost de 26 milioane de dolari, prin care s-au instalat peste 1000 de obiecte pe fiecare din cele două suprafeţe diferite de pe glob: Ibaraki , Japonia şi Tejon Ranch,  sudul Californiei. Rămâne fiecăruia dintre noi să stabilească dacă  aceste iniţiative ambientale se pot încadra în domeniul artei, dacă se poate vorbi propriu-zis de o „revelaţie prin ascundere” (sintagma criticului de artă David Bourdon, „revelation through concealment”), dacă arta mai este un concept operaţional, dacă mai poate sau nu să fie separată de context, dacă mai este sau nu un anticorp estetic  în faţa timpului, dacă mesajul trebuie să fie un şoc la adresa receptivităţii noastre pentru a fi mai eficient etc.

 postat de Teodora Coman

Read Full Post »