Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 28 iulie 2009

Lectura ca degustare/savurare a cuvintelor. Limbajul ca un aluat ideal din care se pot subtiliza arome dintre cele mai rafinate. Etilul poeziei extras cu trompele fine ale simţurilor. Poezia ca trufanda şi, apoi, ca festin voluptos. În toate versurile lui Emil Brumaru curge fiorul chihlimbariu, leneş-narcotizant al eros-ului, înţeles ca principiu magic de legare a elementelor celor mai diverse, de topire a lor în pasta poetică de nuanţă caldă, bătând fie spre roşul bulioanelor sau al dulceţurilor, fie spre galbenul de untdelemn sau de gălbenuş, până la idealul vinculum vinculorum, legătura legăturilor, cum numeau renascentiştii eros-ul. Moliciunea, consistenţa pufoasă şi curbele ca de pluş sau de catifea ale tuturor obiectelor provin dintr-o lume plină de o senzualitate latentă, suculentă, care irumpe lent din fructele zemoase: portocalele în care ai fantezia răcoririi prin îmbăiere, lămâile sau piersicile “sfârâitoare, adormite-n zeamă, /Cu sâmbur fin, montat la bijutier” asociate rotunjimilor de fese iar licorile înmiresmate “se surpă-n prăpastia unui pahar”. Coaja sau membrana sunt şi ele un  alt fel  de corset al miezurilor aromate, care se înlătură asemeni unui sutien sau unui jartier. Cât despre timiditate, ea este un… colet parfumat, satinat, în care se concentrează tot erotismul trupului feminin; de aceea apare atât de des reveria fundei, a nodului eliberator, a agrafei care strânge părul, a rochiei grele cu faldurile foşnitoare, a nasturilor “ucişi în mătasă”. Deşi pare uşoară la prima impresie, cucerirea trebuie să se desfăşoare ritualic, ca la carte, cu gesturi când mai tandre, când mai agresive şi mai lacome, dar întotdeauna înmănuşat,  prin recuperarea livrescă a ceremonialului din romanele ruseşti, cu drumurile de ţară pe care se pierde diligenţa poştală sau caleaşca, cu  un spaţiu interior încărcat, cu aer dulceag, cu veselă sofisticată şi nelipsitele samovare,  cu lampa cu fitil, cu stofe grele şi şifoniere pline de molii, cu eul liric costumat în frac şi joben, cu trupurile dorite ascunse printre căptuşelile nenumărate ale rochiilor de epocă, cu patefoanele, valsurile şi tangourile tânguitoare.  Doar lenjeria intimă trimite la prezent, la realitatea de facto a poetului. A, era să uit: şi blugii, bineînţeles.

Substanţa turnată într-un recipient se supune aceluiaşi fior al atingerii pereţilor îngrăditori înainte de a lua forma impusă de container, fie că e vorba de apă, ceai sau vin, fie că e vorba de sufletul însuşi: “Prin iadul cald din jur mişc-o femeie/ Piciorul ei, greu minutar de carne./ Ce fante ca din bumbi pieptu-şi descheie/ Preauleios sufletu-n ceşti să-şi toarne?”(Baladă) Totul este tangibil la modul sinestezic, perfect distilabil prin fiinţa receptoare, “ospitalieră” (ca Julien!) a poetului, extraordinar de uşor cuceribilă din punct de vedere senzorial: “Prin simţurile mele schimbătoare/ Plutesc încă bucăţi subţiri de soare/ Fărădelegi de vis, dorinţi incerte.” (Ultimele tangouri ale lui Julien Ospitalierul, 9). Singura alergie adevărată se numeşte abstracţie, metafizică sau chiar bătrâneţea însăşi, care se instalează inuman, imperceptibil, aşa cum poetul însuşi mărturiseşte într-un interviu acordat în EVZ: “Cea mai adâncă tristete e că, vrând-nevrând, îmbătrânesc. Şi asta se întâmplă pe nevăzute, pe neauzite, pe nepipăite, pe nesimţite.” Trebuie să mai spun că nu numai motanii somnolenţi torc, ci întreaga materie, căci totul este seducţie, dorinţă condensată, de aceea se emană o energie ca un parfum greu de crin sau ca tremurul invizibil al unei chemări tainice pe care numai prefacerea limbajului  o poate descătuşa suav, în ritualurile sublimate ale atracţiei universale (fineţea feminină a unei amfore, vaza îndrăgostită de catifeaua pe care este aşezată, ceştile delicate de teracotă care reţin lichidul în ele chiar şi atunci când atârnă puse la scurs , putinile  ” iubind burlane până la extaz”).

Am ales ca exemplu pentru erotismul rezultat în urma unui amestec de voluptate şi melancolie poezia Prima elegie a detectivului Arthur:

Ţii minte orăşelul acela de munte

Cu ganguri subţiri şi prepelicari lătând de-ncântare?

Treceau pelerini. Fecioarele-aveau jartiere de pluş cu nostalgice funde

Când, pajişti scoţând din corsaj, către-amurg ieşeau la plimbare.

 

Călătoream (ţi-aminteşti ?) în cea mai frumoasă caleaşcă

C-un flutur miop, între noi, privind fericit înainte.

Eram pe atunci detectivul tău trist şi cuminte

Care-ţi turna la popasuri laptele dulce în ceaşcă.

 

Apoi într-o seară (caută-adânc în memorie!)

Ne-am dezbrăcat, neştiind întâmplarea aceasta ce-nseamnă,

Şi renunţând la găsirea pisicilor tale, la glorie,

Oh, ne-am pictat unul altuia, palizi, pe coapsele calde,

vechi peisaje de toamnă…

N: “Fluturii din pandişpan” este titlul pe care ar fi trebuit să îl aibă volumul de debut, Versuri, lansat de poet la vârsta 31 de ani, deci în 1970. Această antologie (ÎEP Ştiinţa, 2008, Chişinău) cuprinde poezii din ciclurile: Versuri (1970),  Detectivul Arthur (1970), Julien Ospitalierul (1974), Cântece naive (1976), Adio, Robinson Crusoe (1978), Dulapul îndrăgostit (1980), Ruina unui samovar(1983), Dintr-o scorbură de morcov (1998). Fiindcă e vorba de  o sensibilitate aparte pentru fluturi şi flori, mai cu seamă pentru crin sau cală, amestec de gingăşie feminină, dar şi de erectilitate masculină, deci flori  pline de un eros integrator, Octavio Ocampo pare să fi creat imaginile cele mai potrivite pentru poezia lui Emil Brumaru, amantul incurabil.

family_of_birds

sunlights_kiss octavio campo

octavio-ocampo-lady-in-field-of-lilies

 

 

 

octavio-ocampo-ecstasy-of-the-lilies

N: Octavio Ocampo este un pictor mexican contemporan care excelează în tablourile cu imagerie dublă (sau la puterea a doua), mizând pe efectul iluziei optice prin distanţa(rea) relativă a privitorului. De aproape se observă detaliile reprezentate de păsări (primul tablou) sau de flori, respectiv cale sau crini (tablourile 2, 3 şi 4). Dacă ne distanţăm şi privim pictura ca întreg metamorfotic, observăm că toate detaliile contribuie la realizarea unor portrete  feminine ca imagini de ansamblu. Acest procedeu nu este nou, Giuseppe Arcimboldo l-a impus încă din Renaştere iar în suprarealism, nu mai puţin celebrul Salvador Dali.

postat de T.

Read Full Post »