Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 20 iulie 2009

489_coman[1]Universul încape întreg în apartamentul din Bistriţa în care locuieşte nu de mult o fetiţă pe nume Mara, ceea ce înseamnă că s-a redimensionat şi poate să graviteze încet în jurul pătuţului,  cu dimineţile nu mai mult “de un metru înălţime”. Da, da, densitatea lui se simte cu adevărat  înăuntru, nu mai departe de tavan; e o densitate roz perfect respirabilă, un aer  special, de bebeluşi. Ceea ce se află dincolo nu există, căci micii fiinţe gânguritoare îi e străin cu desăvârşire orizontul abstracţiei iar primul contact cu viaţa are loc la nivel tactil. Oricât ar fi de frumoasă în sine, lumea trebuie să devină întâi de toate tangibilă ca pieptul mamei, pipăibilă ca o jucărie şi, neapărat, trebuie să emane căldură omenească, aşa cum luna ajunge să  scoată aburi calzi de sub pătuţ pentru a putea fi integrată în noul climat familial, în care “transpiraţia din dragoste/ sună mai liniştitor decât o ploaie de vară”(prima întâlnire cu mara). Tatăl însuşi se complace în ipostaza de păpuşă în mărime naturală: “Iată-mă tolănit în fotoliu: o jucărie imensă şi moale/ peste care rareori îmi trec mâinile./gondont-gondont: nici o mişcare în capul meu căci/ de-acum capul meu stă la îndemâna acestei fetiţe durdulii/ îmbrăcată în rochiţă de vară” (gondont-gondont); “suntem încă pe jumătate în somn când mara/ se strecoară-ntre noi/ şi face tot soiul de corpuleţe din corpurile noastre.”(frica); “peste zi e cum nu se poate mai bine căci peste zi/ noi suntem omuleţii de pluş/ şi vine mara-ntre noi şi ne îmbracă şi ne piaptănă/şi ne dă uşor cu palma la fund/ vine mara şi călare pe nişte răţuşte de plastic/ ne pune să plutim în cafea.”(poem de dragoste). Ziua începe tot printr-un act de demiurgie ludică (heliogonie, cum îi spune Radu Vancu!) iniţiat de tatăl trezit cu noaptea în cap  pentru a  rostogoli  soarele mic şi  sprinţar pe covor până ce se face un bulgăre de lumină pufoasă, rotunjit sub căuşul palmei (chicco). Totul devine uşor confecţionabil şi manevrabil (“hop! o parte a soarelui cade până aici, în dormitor/ şi căderea aceasta zdrăngăne ca o jucărie cu clopoţei”) iar aerul intră şi iese din jucării prin respiraţia artificială făcută obiectelor de joacă de degetele micuţei. S-au scris multe cărţi despre transformările fiziologice şi psihice pe care le suferă mama înainte şi după naştere, dar la tată nu s-a prea gândit nimeni. Ei bine, Dan Coman oferă prin Dicţionarul Mara exact alternativa-lipsă: ghidul tatălui: 0 şi 2 ani,  o poematizare a  imperiului derutant al senzaţiilor şi stărilor prin care trece bărbatul, oarecum resemnat că  nimeni nu vorbeşte de efectul pe care îl poate avea mirosul de… tată asupra bebeluşului. “Ghidul” cuprinde şase părţi distincte: PROLOG, nopţile mici, meniul zilei, dragostea în vremea lăuziei, luptătoarea de summo, EPILOG.

Pe lângă componenta exclusiv tactilă a universului nou-născut(ului), apar şi alte schimbări inerente experienţei complexe, “fericite şi traumatizante” de a fi părinte. Bineînţeles că întâi de toate noul rol trebuie asumat total: “şi la noi corpurile folosesc doar ca să ne recunoască fetiţa/ şi folosesc doar pentru a înainta cât mai repede-nspre ea”- începutul. Apoi, tatăl dezvoltă o percepţie a chimiei alimentare, atent observată atât la nivel vizual, cât mai ales auditiv: sânul mamei e locul de unde se aude “capătul laptelui” iar clocotul supei de pui sună “ca o ploaie de vară sub un covor”(supă de pui). Alteori, tatăl e o fiinţă vulnerabilă, marginalizată sau chiar pierdută pe teritoriul vast, bine marcat de prezenţa mamei: “tlinda înoată în stilul panda şi în stilul todora song/ încerc mereu dar nu mă pot ţine după ea/ cu stilul meu lişiţă”- (baia). El asistă la desfăşurarea totală a instinctului matern –la alăptare, la felul în care i se dă fetiţei febrile nurofenul sau i se oferă şoaptele ce opresc plânsul- ascuns sub masă, retras în luminişul plapumei sau cocoţat pe dulap. În ciuda acestei defensive –sau poate tocmai de aceea!- participarea sufletească, acuitatea lui senzorială e maximă: “tlinda îi şterge marei transpiraţia de pe frunte/ şi zgomotul acesta aproape că îmi sparge timpanele.” (nurofen). Cafeaua şi oaia, proiecţii ale angoasei greu transmisibile îl definesc şi acum, dar într-o măsură mai mică decât în volumele de poezii anterioare: “de-acum gata, îmi spun, gata/ sunt tată/ şi capul meu se apleacă deasupra acestei propoziţii/ exact ca o oaie în dreptul unei ceşti de cafea.”; “ intru în salonul nouă/cu o oaie atârnată de gât”(salonul nouă, lăuze); “în faţa mea e o mare întindere de cafea/ deasupra căreia pluteşte ameninţător laptele”; “frigul de aici tot ridicându-se şi căzând/ ca o oaie încercând să meargă în două picioare pentru bucuria mea”- (frigul). De acum, de când poetul a devenit tată, limbajul însuşi suferă modificări prin valorizarea acelor cuvinte conectate organic, ca nişte cordoane ombilicale, la viaţa concretă a Marei, cu spaţiul afectiv configurat în manieră liliputană: linguriţa, măr cu biscuiţi, văcuţa, Calder-hinged horse fromToysrăţuştele de plastic, supa de pui, aerul roz, biluţele rostogolite pe covor sau sub plapumă, omuleţii de pluş, chicco, baia în văniţă.  Acestea vor fi vocabulele fundamentale din viaţa părintelui şi, implicit, din “dicţionarul” lui. Limbajul adultului trece în plan secund prin adaptarea la articulaţiile ingenue ale copilului. Sunetul nu mai este purtătorul unui mesaj lingvistic, ci devine semnalul muzical pur al celei mai calde şi naturale afecţiuni (“gondont/gondont zice ea seara şi capul meu/  imită perfect sunetele unui cocoş şi sunetele unei pisici/şi tristeţea unei vaci enorme.”-gondont-gondont), aşa cum se insistă şi în extraordinarul poem vorbele mari ale omului: “în faţa unei fetiţe de trei luni/ vorbele de om sunt impracticabile./ căci în faţa acestei fetiţe de trei luni/ dintr-o singură mişcare/ pielea inimii se întinde prin tot corpul/ până direct peste gură/ şi pielea aceasta nu lasă vorbele de om să treacă prin ea/ ci numai vorbele de câine şi numai vorbele de nurcă/ şi numai vorbele de oaie/ aşa că acum tot ce ne spunem cu vorbe de câine/ şi cu vorbe de nurcă şi mai ales/ mai ales cu vorbe aspre de oaie ne spunem/ şi imediat provocăm râsul/ şi imediat ne provocăm tristeţea de casă”.

Pe măsură ce Mara creşte, devine o “luptătoare de summo” prin iniţierea micilor, dar curajoaselor explorări a porţiunilor din ce în ce mai largi ale apartamentului, dând o reprezentaţie la care părinţii asistă muţi de uimire şi de admiraţie: “numai ce-o vedem cum exact în faţa noastră/ îşi ridică ea văcuţa în două picioare/aşa, ca la circ/ şi aşa, ca la circ/ rămânem amândoi cu gura căscată.” Şi, bineînţeles, acest act e doar începutul, anticiparea unor isprăvi şi mai minunate, aşa cum suntem avertizaţi în epilog.

 Blue velvet cow, velvet and wire

 N: Imaginile care cred că se potrivesc foarte bine poeziilor din Dicţionarul Mara sunt reproduceri ale lucrărilor lui Alexander Calder, binecunoscut prin desenul lui spaţial, tridimensional sau prin aşa-zisa sculptură cu sârmă. Indiferent de denumiri, inevitabil relative şi aproximative, lucrările sale sunt o sinteză paradoxală de sculptură şi grafică, de volum şi linie, domenii care păreau cândva complet distincte. Prin formaţia sa de inginer, a realizat structuri suspendate, rotative,  manipulate  cu aţă sau sfoară pentru a concretiza conceptul de „artă cinetică” sau „mobiles”. Calder a devenit celebru mai ales prin ciclurile de instalaţii vizuale Circus  sau Toys. Circul era portabil şi încăpea în cinci valize.

postat de Teodora Coman

Read Full Post »