181.
O cît mi-aş dori sufletul în încăpere.
Să se spargă geamurile tînjesc.
Sîngele să aprindă lumînarea,
genunchii să mi-i şterg
pe preşul de la intrare.
Cine sînt eu nu-mi amintesc de-aseară.
Veneam pe drum pufăind,
pe-o vreme de chiciură.
Vîntul se stîrnea din toate direcţiile
de parcă avea nevoie de mine.
Am ocolit luna dintr-o băltoacă.
Am ajuns
zidul din faţa casei era aproape
un dîmb
Departe văzduhul bulbucat
lunecînd pe streşinic
ca un cal pe picioarele dinapoi.
Uşa camerei era închisă pe dinăuntru.
Mi-am simţit răsuflarea ţîşnind din geamuri
ca un briceag sub arcade
simbolul meu muşcînd din mine, desăvîrşindu-se
Ion Monoran, Eu însumi, Cartea Românească, 2009, ediţie îngrijită de Viorel Marineasa şi Daniel Vighi
Foarte, foarte mişto poet, locul lui e pe lista scurtă a poeziei 80.
Greu mi-a mai fost să aleg poemul pentru că tot volumul este extraordinar. 🙂
mărturisesc neîntrebată că nu îmi place decât „Am ocolit luna dintr-o băltoacă”.
Ora, mărturisesc că nu prea pricep cum de o persoană atât de inventivă într-ale limbajului este atât de rezistentă la poezie. Mă rog, la un anumit gen de poezie, cu un alt ton şi altă miză decât cea ludică. Eşti un adevărat paradox. 🙂
ăăă, nu-s rezistentă la tot ce nu e ludic. aşa s-a întâmplat 🙂 nu-mi găsesc un merit în asta dar pur şi simplu nu reuşesc… ultimul vers – de exemplu – îmi pune capac 😀
E în regulă, ce e al tău, e al tău şi asta contează. 🙂
mă foarte bucur că mi se trec cu vederea defectele. acuş dispar că am ocupat cu mine prea mult loc rezervat pds-ului. 🙂