Îmi pare rău că am citit abia acum această cărţulie apărută în 2007 . Este uimitor cât de limpede şi de frumos poate fi schiţat universul caragialesc, în pagini relativ puţine, într-un limbaj pe măsura tuturor, familiar şi cald, de un umor discret, astfel încât e imposibil să nu te atragă de la bun început. Fără introduceri inutile, fără emfaza intenţiilor mari sau a metodelor experte de abordare. Un eseu -fluviu mai degrabă decât un studiu restrictiv. Se intră direct şi natural în pâine, cum se zice. Ioana Pârvulescu ştie să traseze cu precizie şi fineţe acele linii esenţiale care stau la baza construcţiei unui tablou social, adică un spaţiu citadin pestriţ, plin ochi de funcţionari mărunţi, politicieni versaţi, dame cochete, mame ratate şi copii răsfăţaţi, cu toţii multiplicări ale aceluiaşi model: Mitică. Aglomerarea asta de oameni trădează, bineînţeles, marea fobie a lui Caragiale: teama de singurătate, de izolare, de reflecţie. De aceea, personajele îşi topesc amprenta în spaţii publice (berării, prăvălii, tramvai, tramcar, străzi, uliţe de mahala) sau în tot soiul de vizite de complezenţă.
Odată stabilit ansamblul tabloului, se trece la detalii, la nucleele relevante pentru lumea lui Caragiale -cosmologie literară raportată tot la cifra şapte!- şi, implicit, pentru stilul său inconfundabil. Amintesc doar trei dintre ele: moftul, comédia şi gazeta, fiecare tratat succint în capitol distinct. Bineînţeles că primul element de bază pentru popularea acestei lumi, pusă sub semnul râsului şi al jumătăţilor de măsură, este Mitică însuşi, nume generic pentru un personaj atât de cunoscut, dar în mod paradoxal inconsistent, fără individualitate, urmărit în permanenţă de o dedublare a sa, astfel încât nu mai ştii care este originalul şi care copia: Ghiţă Niţescu şi Niţă Ghiţescu, George Marinescu şi Marin Georgescu. Cum reuşeşte acest Mitică, tipul omului obişnuit, superficial, să supravieţuiască, totuşi, în galeria personajelor literare complexe? Tot prin paradox. Prin existenţa lui periferică, prin… spectrul său, prin umbră. Aş zice că în maniera picturilor lui Chirico, în care prezenţa reală este a umbrei, nu a purtătorului ei, de multe ori invizibil. “Îl zărim pretutindeni în lumea de azi, deşi nu e decât un ecou din cosmosul literar.”.
Familia şi societatea suferă şi ele de aceeaşi inconsistenţă. Copilul ingenuu, tatăl ca stâlp al familiei şi tinereţea avântată, presupus reformatoare nu sunt altceva decât pseudomituri urbane care se topesc rapid sub privirea rece a autorului, observator al lumii din loja obiectivităţii, a detaşării ironice. La nivel macrosocial, tinerii nu au nicio însemnătate, este o lume creată după model gerontocratic, în care experienţa îndelungată a compromisurilor morale şi politice, a potlogăriilor de tot soiul impune modelul alianţei din interes, al amiciţiei călduţe şi confortabile.
O altă caracteristică a lumii superficiale a lui Mitică, surprinsă în capitolul Lumea ca o gazetă este efemerida, evenimentul trecător, înscris în senzaţional. “Orizontul filozofic al bărbaţilor din lumea lui Caragiale este marginea filei de gazetă, de aici specificul lor: preocuparea pentru imediat.” Tot ceea ce discută personajele sunt ştiri, evenimente de mâna a doua iar spaţiul privat -acel între patru ochi- este împins cu forţa în arena indiscretă a spaţiului public -în ochii tuturor- prin colportare şi trâmbiţare melodramatică.
Ultimul capitol, Tatăl şi fiii, pune faţă în faţă cele două universuri: caragialesc şi matein. Deşi par total opuse, ele se completează dialectic precum ziua şi noaptea. În timp ce caragialescul este diurn, zgomotos, carnavalesc, familiar, public, umplut de indivizi mediocri, stilul matein reprezintă o contrazicere a stilului tatălui: nocturn, cu impulsiuni demonice, cu luciuri decrepite şi personaje misterioase, bântuind periferic unghere ascunse atât ale oraşului, cât şi ale propriului destin.
Îmi place extraordinar de mult că autoarea rezistă tentaţiei de a face paradă de erudiţie, de note de subsol, de liste bibliografice interminabile doar pentru a arăta că e un specialist cu acte în regulă. Felul în care s-a epurat fraza, transparenţa conciziei şi a exprimării axiomatice dovedesc rafinamentul autentic, adică un obicei de a întoarce subtil cuvintele din condei intrat de mult în sânge. Spre deosebire de alţii, care se laudă cu volumele lor rare, frumos legate, ediţii princeps sau colecţii rare, Ioana Pârvulescu m-a cucerit definitiv prin volumul său de Caragiale ferfeniţit, mai întotdeauna la purtător, plin de însemnările personale care au ajutat-o să îşi ordoneze materialul pentru această scurtă proză eseistică, o frumoasă „comedie umană” esenţializată, stilizată, în format de buzunar, care te lămureşte şi te lecuieşte de toate clişeele tembele dobândite de-a valma în şcoală.
N: De la început m-am gândit că Toulouse Lautrec este ilustratorul perfect pentru Caragiale. Atmosfera de sfârşit de secol XIX este surprinsă foarte bine de părintele afişului modern. Dimensiunea carnavalescă din tabloul „Moulin Rouge” bate la ochi prin detaliul din prim-plan al chipului femeii, expus unei lumini brutale,verzui, acidă ca ironia dizolvantă a scriitorului, proiectată foarte atipic pentru vremea aceea, de jos în sus, întocmai ca spoturile de astăzi montate în podea. Aerul neverosimil al figurii pline de fard şi pudră, masca cel mai uşor aplicabilă şi retuşabilă, este apanajul identităţii contrafăcute, clandestine, asumată prin convenţia lumii ca teatru. Între spaţiul plastic şi cel real, al privitorului există o graniţă foarte fragilă (exact ca între lumea lui Caragiale, extrem de actuală, şi lumea noastră), o continuitate asigurată de statutul pasager al femeii care pare a ieşi din spaţiul public pictat pentru a-şi prelungi viaţa în afara tabloului, în existenţa noastră de multe ori la fel de superfluă.
postat de Teodora Coman
Ptii, să nu te deochi! 🙂
Si eu am oroare de exprimarea expertilor despre carti. Idealul acesta ar fi – un limbaj care sa fie accesibil si celor din afara bransei, si plin de miezul descoperirilor. Pana la urma, cartile despre carti trebuie sa atraga cititorul spre ele, nu sa-l indeparteze; sau o imbinare de lj specializat tolerabil, cu cel natural, inteligent si fin artistic. Limbajul prea aseptic imi repugna.
SOS: Cine a scris articolul?
Conform stilului ultimelor articole, se pare ca e Tedi Coman. Mi se pare mie, sau chiar tu ti-ai schimbat stilul treptata, de la unul „prolix”, cum il numeai intr-un comentariu, spre unul extrem de natural si miezos? Asocierea de creatii plastice e iar o „semnatura” a ta. Frumos!
Caragiale e un subiect foarte tricky – daca mi se permite un englezism. Cum ai/ati remarcat, in scoala suntem invadati de anumite detalii, mereu aceleasi, exagerate aproape, la modul de simti ca iti iese pe urechi sau ochi. Mie imi lipseste acum rabdarea, ori curiozitatea, sa citesc cartea asta. Poate dupa ce vor trece inca cel putin vreo 5 ani, voi putea privi cu alti ochi o asemenea radiografie. E de apreciat, totusi, ca se incearca si altfel, ca se promoveaza aceasta abordare, ca se incearca revitalizarea unui autor inconfundabil, de care este pacat sa fie prins – pt eternitate – in indiferenta prefacuta a manualelor scolare.
Ia să răspundem prietenilor:
@ Radu: începi să mă sperii de-a binelea, sper că nu devii un admirator…isteric.
@ Camir: bine ai revenit pe la noi.
1. Da, ai ghicit, eu sunt;
2. Da, vreau să mai renunţ la scoarţă, la frazele aseptice. Am avut o revelaţie neplăcută în sensul ăsta. Noroc că sunt de felul meu misogină şi simţul autocritic funcţionează, altfel aş fi în plop. De mult mi-a stat pe cap să îl introduc pe Lautrec, dar nu ştiam cum. Acum, cu Ioana Pârvulescu, problema s-a rezolvat de la sine.
@ arana:
Nu e cam mult 5 ani? Cartea e un purgativ intelectual cum nu sunt multe, de dezvaţă fără efort de clişee. Nu durează mai mult de o oră, în condiţiile în care medicamentele obişnuite îşi fac efectul mult mai greu. Eu, una, zic că merită.
Cred ca merita, m-a convins si recenzia. 5 ani am zis destul de aproximativ, de dragul de a insera o cifra; mi-e clar insa ca mai am nevoie de niste timp sa revin la unele lucruri ce in scoala m-au dezamagit. Am terminat de 3 ani liceul, aparent nu au fost suficienti pentru a ma „linisti”.
E-he, mi-am dat seama că e o cifră relativă. E dezarmant cât de mult timp petrecem în şcoală şi cât ne trebuie să reparăm ulterior, să ne dezvăţăm de lucrurile inutile pe care am fost obligaţi să le învăţăm! Cred că ar trebui o rubrică taman aşa: Cartea care te dezvaţă. Cum sună?
Ii dau dreptate Aranei – daca nu ai parte de un profesor suficient de inteligent incat sa te ajute in ceea ce numea Rabelais „succer la moelle” sau suficient de implicat incat sa iti permita sa percepi cu propriile „simturi” cartile…esti un cititor adevarat ratat – evident daca nu esti dotat cu un simt aparte pentru lectura care sa te ajute sa te extragi singur din ororile interpretarilor de-a gata, care iti pun creierul in stand-by. Profesorul si scoala ar trebui sa fie un mediu permeabil pentru adevarata intalnire cu lumea si sensibilitatea reflectate de carti. Stiu, sunt multi factori care impiedica asta – programe incarcate, examene pe un anumit tipar, „profesori”, insa daca fiecare profesor ar avea aceasta micuta constiinta si constienta si ar fi destul de istet incat sa mai faca si slalom printre cerintele din programe…in fine, cred ca m-am cam lungit…the point is ca totul incepe cu constiinta…
Ce problemă spinoasă ai atins, Camir! O rană care gâlgâie continuu la un sistem bolnav de hemofilie.