Un etilofil vrea să îşi provoace –spontan, la început- o revelaţie. Câmpul optic se deformează iar acuitatea senzaţiei creşte, în mod paradoxal. Băutorul are senzaţia că, în timp ce corpul lui se umple de lichid, lumea se umple şi ea de sens prin valorizarea „părţii pline a paharului” (Domnia cantităţii şi semnele vremurilor). Din moment ce confesiunea este compromisă de premiza unui sofism, „cantitatea se transformă în calitate” (Kapital), nu e de mirare că dipsomanul ia beţia drept… beatitudine, etalând diverse recomandări de îmbunătăţire a ritmului de ingerare, de diversificare a substanţelor, cu demonia lor de(z)gustătoare. Însă porţiunea vitală din ţesutul cerebral se compromite. Etilofilul cade într-o derivă maladivă (Ioan Es. Pop o numeşte, într-un interviu, „derapaj etilic” !) care nu poate fi oprită, ci doar încetinită, când şi când, de privirea Cameliei, de „ochii ei trişti şi duri ca legea morală” , de acele „raze X” scrutătoare şi dezaprobatoare printr-un aer deja „metastazat”. Bolta minţii, altfel infinit de încăpătoare, se restrânge în jurul unui ghem tumoral sufocant. Abia prin forţa de rezecţie a voinţei, etilofilul îşi dă seama că fusese purtătorul unei entităţi (ghena, harpia polimorfă a cărnii, imaginea obsesivă a tatălui mort) care îl negase şi, mai mult, îl secase de resursele afective: „mi se face lehamite de prostia mea/ de felul în care încerc să mă împac cu o iubire moartă [tatăl, n.n.]/ torturând-o pe cea vie [Cami, n.n.]” (Viaţa de proximitate: seara). Creierul îşi recapătă, încet-încet, obişnuinţa de a da comanda „delete” şi de a se reface cu oxigen. Convins de acum de eşecul prin proasta digerare a unei metafizici a alcoolului, “monstrul” o regăseşte pe Camelia ca pe acelaşi reper valoric pentru fiinţa lui încă împleticită: „Oricât de mult şi-ar dori veleitarul din mine/să avem o iubire tragică, suntem fericiţi./ Înţelepciunea presupune să preferi să nu fii poet. ” (Meseria de a nu muri). În locul unei butaforii existenţiale proaspăt prăbuşite, un singur organ emană fără încetare, niciodată pentru el însuşi, ci totdeauna pentru ceilalţi: “(…) ai zice că inima/ a făcut pui şi ei îşi încearcă glasul/ Cine ştie că nu trebuie să-ţi asculţi noaptea târziu bastarzii inimii, poate să-i asculte.” (Ghepardul); „Sentimentele se prăbuşesc lent, ca regimurile comuniste/ în Europa de Est. Şi, după ce cade Cortina de Fier/ a sentimentelor, rămâne postcomunismul inimii/…/ Lipsită de dictator, inima mea e o democraţie tânără de 11 ani” (Elegia codului PIN). Totuşi, experienţa etilofilului care credea că ”se bea tare greu fără epifanie” îi dă un câştig: acela al unor gânduri sublimate, “dublu sau multiplu rafinate”, precum şi al unor viziuni complexe în care transparenţa nu e apanajul exclusiv al libertăţii, ci şi al pereţilor claustranţi ai eprubetei existenţiale. La scară redusă în comparaţie cu Marele Pahar – temporarul model cosmologic al celui care s-ar fi vrut “anarhul beţivilor ezoterici şi metapsihologici” („Toată mansarda noastră luceşte atunci ca un pahar de vodcă/purtat prin lumină de o mare mână nevăzută” –Argumentul erotologic)- fiinţa se dedublează în două insecte separate etanş de invizibilul perete circular care închide ginul cu virtuţi de formol. Drosophilele, Cami şi eul poetic, îşi contemplă şi consumă propriul amor (philae!), însingurate ca la început de lume, crescut în masa de aer mediteranean al propriei răsuflări: „Am băut toată noaptea ca să poată două drosophile/ să facă pe Tristan şi Isolda./ Asta-i dragostea pe care mi-o mai poate procura alcoolul.”
Departe de a fi o confesiune a decadenţei, a paradisului artificial, poezia lui Radu începe ca o deformare şi sfârşeşte ca o re-formare a sinelui. Din teama de unilateralitate, Radu Vancu avea nevoie, chiar şi pe calea excesului, de o dialectică a eului. Conştient de cultura sau pseudocultura alcoolului elaborată de-a lungul timpului, el a încercat descompunerea acestei convenţii într-o baie de acid sulfliric, până la „carnea vie” a creierului, total diferită de dulcea dezintegrare prin beţie. Cea din urmă ducea, a doua zi, la mahmureală, la efortul reasamblării realităţii, la refacerea “franjurilor elegiaci ai luminii” în textura iniţială. În spatele acestei poze cunoscute a băutorului care ştie cum să bea, a băutorului care vrea să demonstreze că îşi poate păstra luciditatea intactă chiar şi în condiţii de înec sau de naufragiu, trebuie înţeleasă o nevoie mai adâncă şi mai adevărată: cea estetic-reacţionară. Beţia, cu câmpul ei optic deformator, ondulatoriu, relativiza(n)t, nu este altceva decât calea cea mai accesibilă către dimensiunea manieristă a vieţii noastre.
Monstrul fericit, Radu Vancu, Ed. Cartier, 2009
Foarte misto ! Imi place ce am citit ! Cred ca va fi un blog tare interesant !
Şi eu vă felicit pentru blog, baftă multă!
„Monstrul fericit” mi-a plăcut grozav, am savurat-o în tren, fiindcă am cumpărat-o din librăria Humanitas din Timişoara. A trecut „testul trenului”, cum glumeam cu Radu Vancu pe blogul lor despre cărţi. Am fost fericită (monstruos de fericită) să găsesc acele poeme pe care Radu le-a citit la anumite seri de lectură şi care mă mişcă de fiecare dată.
Mulţumim pentru felicitări. Din câte vad, trenul este pentru tine „sala de lectură” prin excelenţă. Am urmărit discuţia voastră despre cititul în tren şi nu pot decât să îţi dau dreptate.
Da, e placut să te gândeşti că am putut auzi şi citi poeziile astea pe când încă „abureau” (şi nu mă refer la aburii alcoolului).
subscriu cu o admiratie sulflirica catre Teodora Coman care vorbeste atat de limpede despre una din cele mai grele stiinte, etilofilia. poezia lui radu e ca un antibiotic, trebuie sa insisti, sa citesti ritualic poemele, sa le amesteci, sa te intorci apoi la ele, sa nu le lasi un timp, ca sa te vindeci…
catalin
Da, Marian, una dintre sălile de lectură. Călătoriile mele nu-s dese, dar sînt lungi… Numai doamna Întîmplare a făcut ca tocmai cartea lui Radu să îmi ţină companie la întoarcere.
Cît despre serile de lectură de la voi, acolo s-a creat deja un fenomen interesant. Îi scriam uneia dintre autoarele care v-a vizitat recent că librăria e deja ca o scenă de concerte: autorii încălzesc atmosfera, precum trupele, una pentru alta. Oamenii s-au obişnuit cu dialogurile, pun întrebări, nu mai e crisparea şi tăcerea de la lansările clasice. E o atmosferă!… Nu mai ştiu cine a cîntat „în deschidere”, dar „trupele” din ultimul timp au avut deja parte de public încălzit, care fredonează zdravăn pe refrene.
[…] alta postare a lui <a href="“>teo coman despre cartea lui radu […]
„Monstrul” a scăpat de o sarcină dificilă şi, aşa cum constată el ulterior, nedorită. Placenta minţii lui, altfel infinit de încăpătoare, era sufocată de un embrion culturalizat până la alienare. Abia când îşi contemplă avortonul, etilofilul îşi dă seama că fusese purtătorul unei entităţi care îl negase şi, mai mult, îl secase de resursele afective.” – ????????????? seamana cu imaginea aia din „4 luni, 3 saptamani si 2 zile”. cred ca si tipa aia din film era poeta…