Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Radu Vancu’

anselm_kiefer_gallery_main_2[1]Un etilofil vrea să îşi provoace –spontan, la început- o revelaţie. Câmpul optic se deformează iar acuitatea senzaţiei creşte, în mod paradoxal. Băutorul are senzaţia că, în timp ce corpul lui se umple de lichid, lumea se umple şi ea de sens prin valorizarea „părţii pline a paharului” (Domnia cantităţii şi  semnele vremurilor). Din moment ce confesiunea este compromisă de premiza unui sofism, „cantitatea se transformă în calitate” (Kapital), nu e de mirare că dipsomanul ia beţia drept… beatitudine, etalând diverse recomandări de îmbunătăţire a  ritmului de ingerare, de diversificare a substanţelor, cu demonia lor de(z)gustătoare. Însă porţiunea vitală din ţesutul  cerebral se compromite.  Etilofilul  cade într-o derivă maladivă (Ioan Es. Pop o numeşte, într-un interviu, „derapaj etilic” !) care nu poate fi oprită, ci doar încetinită, când şi când, de privirea Cameliei, de „ochii ei trişti şi duri ca legea morală” , de acele „raze X” scrutătoare şi dezaprobatoare printr-un aer deja „metastazat”. Bolta minţii, altfel infinit de încăpătoare, se restrânge în jurul unui ghem tumoral sufocant. Abia prin forţa de rezecţie a voinţei,  etilofilul îşi dă seama că fusese purtătorul unei entităţi (ghena, harpia polimorfă a cărnii, imaginea obsesivă a tatălui mort) care îl negase şi, mai mult, îl secase de resursele afective: „mi se face lehamite de prostia mea/ de felul în care încerc să mă împac cu o iubire moartă [tatăl, n.n.]/ torturând-o pe cea vie [Cami, n.n.]” (Viaţa de proximitate: seara). Creierul îşi recapătă, încet-încet, obişnuinţa de a da comanda „delete” şi de a se reface cu oxigen.  Convins de acum de eşecul prin proasta digerare a unei metafizici a alcoolului, “monstrul”  o regăseşte pe Camelia ca pe acelaşi reper valoric pentru fiinţa lui încă împleticită:  „Oricât de mult şi-ar dori veleitarul din mine/să avem o iubire tragică, suntem fericiţi./ Înţelepciunea presupune să preferi să nu fii poet. ” (Meseria de a nu muri). În locul unei butaforii existenţiale proaspăt prăbuşite, un singur organ emană fără încetare, niciodată pentru el însuşi, ci totdeauna pentru ceilalţi: “(…) ai zice că inima/ a făcut pui şi ei îşi încearcă glasul/ Cine ştie că nu trebuie să-ţi asculţi noaptea târziu bastarzii inimii, poate să-i asculte.” (Ghepardul); „Sentimentele se prăbuşesc lent, ca regimurile comuniste/ în Europa de Est. Şi, după ce cade Cortina de Fier/ a sentimentelor, rămâne postcomunismul inimii/…/ Lipsită de dictator, inima mea e o democraţie tânără de 11 ani” (Elegia codului PIN). Totuşi, experienţa etilofilului care credea că ”se bea tare greu fără epifanie” îi dă un  câştig: acela al unor gânduri sublimate, “dublu sau multiplu rafinate”, precum şi al unor viziuni complexe în care transparenţa nu e apanajul exclusiv al libertăţii, ci şi al pereţilor claustranţi ai eprubetei existenţiale. La scară redusă în comparaţie cu Marele Pahar – temporarul model cosmologic al celui care s-ar fi vrut “anarhul beţivilor ezoterici şi metapsihologici” („Toată mansarda noastră luceşte atunci ca un pahar de vodcă/purtat prin lumină de o mare mână nevăzută” –Argumentul erotologic)- fiinţa se dedublează în două insecte separate etanş de invizibilul perete circular care închide ginul cu virtuţi de formol. Drosophilele, Cami şi eul poetic, îşi contemplă şi consumă propriul amor (philae!), însingurate ca la început de lume, crescut în masa de aer mediteranean al propriei răsuflări: „Am băut toată noaptea ca să poată două drosophile/ să facă pe Tristan şi Isolda./ Asta-i dragostea pe care mi-o mai poate procura alcoolul.”

25_monstrul-fericit Departe de a fi o confesiune a decadenţei, a paradisului artificial, poezia lui Radu începe ca o deformare şi sfârşeşte ca o re-formare a sinelui. Din teama de unilateralitate, Radu Vancu avea nevoie, chiar şi pe calea excesului, de o dialectică a eului. Conştient de cultura sau pseudocultura alcoolului elaborată de-a lungul timpului, el a încercat descompunerea acestei convenţii într-o baie de acid sulfliric, până la  „carnea vie” a creierului, total diferită de dulcea dezintegrare prin beţie. Cea din urmă ducea, a doua zi, la mahmureală, la efortul reasamblării realităţii, la refacerea “franjurilor elegiaci ai luminii” în textura iniţială. În spatele acestei poze cunoscute a băutorului care ştie cum să bea, a băutorului care vrea să demonstreze că îşi poate păstra luciditatea intactă chiar şi în condiţii de înec sau de naufragiu, trebuie înţeleasă o nevoie mai adâncă şi mai adevărată: cea estetic-reacţionară. Beţia, cu câmpul ei optic  deformator, ondulatoriu, relativiza(n)t,  nu este altceva decât calea cea mai accesibilă către dimensiunea manieristă a vieţii noastre.

Monstrul fericit, Radu Vancu, Ed. Cartier, 2009

Read Full Post »

« Newer Posts