Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Dumitru Bădiţa Invitat la Săvârşin’

Dumitru Bădiţa, Invitat la Săvârşin (Casa de pariuri literare, 2010)

Am auzit de Dumitru Bădiţa abia în toamna anului trecut, când au avut loc Colocviile Revistei Transilvania. A citit chiar din Invitat la Săvârşin, care de la primele rânduri mi s-a părut cu totul aparte. Spre deosebire de cei „care dau profunzime oricărui fleac spus de ei”,  Dumitru Bădiţa preferă situaţia inversă, a discreţiei minimaliste. Pentru a obţine acest efect, foloseşte convenţia creaţiei ‘instituţionalizate’ -tabăra de poezie  de la Săvârşin- ca pretext pentru  adoptarea perspectivei outsiderului (în sensul blând, neagresiv al termenului), a invitatului rămas fără loc.

Ipostaza asta a marginalului  ajută din două motive. Unul este natura subversivă a scriiturii, care nu poate fi ‘programată’ sau  ‘comandată’, cu atât mai mult cu cât cele trei poeme trimise de ‘invitat’ nu sunt scrise pe perioada desfăşurării taberei, alte trei, îndosariate, se pierd, iar cele  care totuşi sunt scrise (detaliu amintit abia la sfârşitul cărţii, ca o scăpare involuntară) au soarta scrisorii pierdute [Acum realizez asemănarea dintre Invitat la Săvârşin şi Irezistibil, în care Dan Coman abordează acelaşi caracter reacţionar intrinsec al scriiturii sub forma blocajului  scriitorului din timpul perioadei petrecute în străinătate, pentru care i se acordă şi o bursă consistentă.] Al doilea avantaj este evitarea pozei narcisiste atunci când eul  vorbeşte despre poezie şi, mai ales, despre sine. El se ‘coboară’ voluntar -dar fără soiul acela ipocrit de autoreclamă prin negaţie- la munci atipice (cară vreascuri, adună mure într-o găletuşă, sapă o groapă, plantează un lămâi) pentru a ajunge la fondul omenescului, în defavoarea imaginii fundamental false a oamenilor despre ceea ce înseamnă să fii poet. Autodecredibilizarea prin prozaizare mai arată ceva: un fenomen semnalat cu mult înainte de către Virgil Nemoianu în a sa Teorie a secundarului, conform căruia principalul în literatură (condiţia poetului şi a literaturii în general), odată clişeizat, poate deveni demonic pentru că  ameninţă diversitatea şi pluralitatea de semnificaţii a secundarului.

E limpede că, ** , spaţiul poeziei încă se compartimentează -artificial- în două zone: cea a proiectului colectiv, a numelor  de afiş, a poeţilor „validaţi de instanţe exterioare”, cunoscuţi până şi de ţigănuşii din sat, şi cea a aspiranţilor mai puţin vizibili, a ‘no-name’-urilor care acţionează pe cont propriu. În timp ce primii au şansa omologării în antologia Nasturi în lanul de porumb, celui cazat la şapte kilometri de tabără nu îi rămâne decât să ‘bată cîmpii’, să transforme distanţa în atu, să refacă hyphen-ul dintre realitate şi poezie prin tatonarea zonelor aparent neutre, de aşa-zis ‘underground poetic’, sub forma unui pseudojurnal al taberei de şase zile, foarte generos cu elementele meta şi paraliterare (peisajul, problemele birocratice cu funcţionara de la primărie care răspunde de primirea poemelor, tabieturile gazdei octogenare, aberaţiile correctness-ului legate de dreptul la proprietate, isteria ecologică iscată de căderea  şi recuperarea  unui dinte sau a unui banal sâmbure de măr). Discursul se încheagă pe măsură ce „invitatul”  intră discret în spaţiul Poeziei pe uşa din dos pentru a ironiza, pe un ton când serios, când buf, două tipuri de prejudecăţi: cele ale literaţilor şi cele legate de literaţi (îmi vin în minte, de pildă, spiritul de castă al celor cu certificat de ‘membri’, poemele condiţionate sau modificate de editori dintr-un „impuls pedagogic”, fizionomia de ‘efeb’ sau de ‘druid’ a poetului etc.). Presiunea internă a secundarului prozaic asupra principalului slăbeşte prin integrarea sa echilibrată în cadrul textului.

În ciuda democratizării scriiturii, pentru „invitat” poezia  continuă, totuşi, să  rămână un regal, o paradigmă privilegiată tocmai prin faptul că se opune prescripţiilor de orice fel, chiar şi celor ale unei ‘tabere de creaţie’. Dovada este discursul-colaj, închegat din bucăţi greu de încadrat în formulele literare consacrate.

** în percepţia multora

Imagine: Serge Onnen, Ombromanie, 2010

Iniţial am ales fragmentul cu coroana de acril, dar e un pic cam lung, aşa că m-am oprit,  până la urmă, la fragmentul cu nuci, nucă de cocos şi castani:


Vântul scuturase peste noapte o mulţime de nuci. Am coborât în grădină cu o plasă în mână să culeg. Unele erau încă învăluite în coaja verde şi zemoasă, altele fără coajă, iar multe zăceau perforate şi golite de miez. Le aruncam în plasă şi îmi plăcea să le ascult cum se lovesc şi cum fac nailonul să foşnească. O nucă a venit de undeva din frunziş şi m-a lovit în cap. Am continuat să culeg fără să mă uit în sus, dar după nici un minut o altă nucă m-a lovit. O a treia nucă m-a pocnit aşa de tare de parcă ar fi proiecta-o cineva intenţionat şi cu putere direct în mijlocul capului meu. M-am uitat în sus şi undeva pe un ram gros sta şi se uita la mine o veveriţă mare cât un câine. Ţinea între labe o nucă de cocos. Animalele nu mai vorbesc în literatura universală cam de câteva secole, dar la noi prin secolul XIX încă mai vorbeau. La noi, multe lucruri încetează târziu şi cele noi se instalează mai ales după ce am citit atâtea despre ele. Veveriţa aceea cât un câine nu mi-a vorbit chiar ca într-o fabulă, ci îmi transmitea mesajele direct în minte. Le auzeam uşor distorsionate ca într-un film SF. Mi-a comunicat că ar putea face pentru mine nişte lucruri extraordinare: ‘Prin lobby, evident, fiindcă deciziile nu sunt specialitatea mea. Deciziile sunt operaţiunea finală şi formală a unui lanţ lobbystic.’ Am fost asediat pe terenul preocupărilor mele literare. M-a asigurat că am şansa să fiu publicat la o editură de prestigiu, apoi tradus în vreo câteva limbi de circulaţie internaţională. Mi-a promis că voi fi invitat la colocvii şi work-shopuri, că voi ajunge şi în Kuala Lumpur să o cunosc pe LeeSun Chen. ‘Pentru asta, domnul meu, nu trebuie să faci decât un lucru mărunt, aproape inobservabil: să accepţi să tipărim pe copertă «powered by nucifer»’. (…) Nu se sfârşise sunetul prelung al negaţiei mele când veveriţa a aruncat spre mine cu nuca de cocos, cu atâtta putere că fructul a zburat ca o ghiulea. M-am simţit fără scăpare, dar în loc să-mi facă ţeasta ţăndări, nuca de cocos, la contactul cu capul meu, s-a prefăcut instant într-o gelatină scabroasă. Ce spun, avea un maximum de pestilenţialitate că am explodat. Am ejectat peste covorul de frunze coca-cola şi biscuiţii pe care îi consumasem la barul din sat. Ca să scap de gelatina ce mi se scurgea pe faţă am fugit spre pârâu pe sub castanii porceşti. Chiar atunci, un ropot de castane m-a pocnit în cap şi pe spinare. Erau castane încă închise în sferele lor ghimpoase. Am ajuns la pârâu, am dat la o parte peturile şi celofanul albastru care-l acopereau şi m-am spălat pe faţă. M-am dus spre tabără, să-i rog pe poeţi să-mi permită un duş în băile lor cu apă caldă. Când am trecut pe lângă primărie a ieşit nepoata gazdei mele şi mi-a întins un pachet cu şerveţele umede. ‘Lipeşte-ţi unul pe nas. E cu miros de lăcrămioare.

postat de Teodora

Read Full Post »