Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for februarie 2011

Pentru una care nu a tras niciun fum de ţigară la viaţa ei, care nu are habar de efectul niciunei substanţe halucinogene, cu atât mai puţin unul cultural, pasajul din studiul lui Andrei Oişteanu, Narcotice în cultura română, a fost o revelaţie:

Narghileaua şi ciubucul orientale îl imobilizau pe fumător, îmbrăcat în şalvari şi aşezat turceşte pe divan. La jumătatea secolului al XIX-lea, trecerea de la narghilea şi ciubuc la pipă (‘narghileaua portativă’) şi ţigară (‘ciubucu cel de hârtie’) a marcat trecerea de la statismul oriental al corpului la ‘mobilismul occidental’ (în termenii lui Tudor Vianu). A marcat şi o democratizare a fumatului (…).
Trecerea a fost oarecum sincronă cu schimbarea ‘revoluţionară’ (…) de la îmbrăcămintea turcească, ‘moleşitoare’ şi ‘efeminată’ (în termenii lui E. Lovinescu), care îndeamnă la lenevie şi imobilism, la ‘hainele nemţeşti’, făcute să încurajeze mobilitatea, vivacitatea şi hărnicia. A fost o modificare de fond, de mentalitate şi de mod de viaţă.”

 

‘Modificare’ este cuvântul-cheie pentru întregul conţinut al cărţii. Pe lângă anvergura informaţiilor din diverse domenii,  etimologii şi descrieri ale plantelor psihotrope, detalii biografice despre scriitori şi artişti, extraordinară este schimbarea de perspectivă asupra unor fenomene literare şi culturale consacrate. Se recuperează datele tabu din viaţa tuturor celor care au apelat la substanţe halucinogene, cu atât mai mult cu cât consumul lor a determinat reconfigurarea dimensiunii psihicului nostru printr-un nou tip de sensibilitate, fie că e vorba de hiperestezie (sensibilitate exacerbată), anestezie (sensibilitate suprimată) sau sinestezie (asociaţii între diverse senzaţii).

Un capitol relevant este cel despre Ion Barbu, Un joc secund, mai pur: Poezia între matematică şi narcoză, prin care poetul-matematician, de altfel mare admirator al scriitorilor narcomani (Poe, Coleridge, Baudelaire, Rimbaud), este scos din grila abstracţionistă sau ideatic-platoniciană de receptare.  Totul prinde sens dacă citim versurile din perspectivă biografică, mai exact experienţele cu narcotice din perioada  studenţiei la Berlin. Riga Crypto… valorifică, de fapt, eşecul legăturii amoroase dintre Barbu şi pictoriţa norvegiană Helga, ceea ce face ca decorul să iasă din dimensiunea comodă a ‘baladicului- pitorescului’ ori a ‘Luceafărului inversat’ şi să dobândească implicaţii cât se poate de intime. Mai mult decât ‘o convorbire între o Diotimă (Enigel) cu un Socrate necopt, pre-coce, cum arăta Şerban Foarţă în eseul lui din 1980, Enigel este chiar anagrama Helgăi, iar Crypto cel chel trimite şi la detaliul concret, fiziologic al calviţiei timpurii a poetului. Separarea radicală a eului scriptic de cel biografic a funcţionat, ca în multe alte cazuri, ca un artificiu păgubos de decodare. În plus, ‘răceala’ este tot un efect halucinogen, căci există fel şi fel de droguri, aşa cum au subliniat marii opiomani (De Quincey, Baudelaire, Cocteau). Unele au ca efect excitarea simţurilor (drogurile ‘calde’), altele – amorţirea lor (cele ‘reci’). În fine, cele ‘reci’ provoacă ‘pasivitate contemplativă, imobilism, solitudine şi reverie’. Aşadar, efectul de ordine al ‘gândirii reci’ nu este (numai) de natură logico-matematică, de vreme ce  Barbu însuşi plasa, în limbaj încifrat, Poezia între „veracitatea cartesiană” şi „navigarea prin somnul controlat” (=narcoza). Dacă  pentru Baudelaire Poezia implică doar poetul şi narcoticele, cea a lui Barbu acreditează un inevitabil „ménage à trois: Poet+Narcoză+Matematică”.

Deşi literaturii i se consacră cea mai mare parte a studiului, iată şi alte câteva dintre informaţiile care mi-au reţinut atenţia:

1. ceaiul a fost introdus la noi nu pe filieră englezească, ci pe cea rusească, prin tradiţia samovarului;

2. intoxicarea voită cu carbon (sistarea oxigenării plămânilor) era şi ea o formă de ‘dereglare a  simţurilor’ (cu exemple selectate din proza lui Eminescu);

3. administrarea sedativelor ca arme politice  celor care susţineau că în România comunistă se încălcau drepturile elementare ale omului (de aici trebuie să îl citesc pe Ion Vianu!);

4. interesul ştiinţific pentru substanţele halucinogene; medici cu reputaţie (Gheorghe Marinescu, Nicolae Leon) le experimentau fie pe ei înşişi, fie pe artişti şi intelectuali voluntari, care vroiau să-şi valorifice estetic stările de narcoză (cazul lui Corneliu Michăilescu, care a expus în 1933 acuarele realizate în transă mescalinică);

5. soldaţilor lui Hitler li se administrau pastile de Pervitin (metamfetamină lansată în 1938), un drog cu efect psihostimulator.

6. AIWS, adică Alice in Wonderland Syndrome, este un termen intrat în literatura psihiatrică prin simptomele personajului: crizele de identitate, macropsia şi micropsia ei la ingerarea prăjiturii sau a lichidului din sticlă (psihotrope!). Nici personajul Omidă nu fumează inocent, căci ‘narghileaua’ lui este, de fapt, o o hookah indiană, folosită la ingerarea de opium, haşiş sau canabis.

7. Până şi La ţigănci a lui Eliade pare să descrie un ‘trip psihedelic’.

 

Nu numai în cartea despre narcotice şi alcool se fac referiri la ‘marii beţivi ai literaturii române’, ci şi în cartea Alcool a lui Ion Mureşan (Charmides, 2010), pe care o văd aşa, ca pe un capitol special din orice studiu despre literatura alcoolului. Oricum, e o coincidenţă minunată faptul că amândouă cărţile au apărut în acelaşi an. Nu mă pot abţine să nu transcriu prima parte a poemului Întoarcerea fiului risipitor:

I

Totul a fost băut.

Nici o băutură nouă nu a apărut sub Soare în timpul vieţii mele.

Nisipul pustiurilor s-a fiert în nisip şi s-a băut.

Praf de argint s-a fiert în oală de argint şi s-a băut.

Praf de aur din căniţă de aur s-a băut.

S-au băut pietrele din pahare de piatră şi încă

din timp în timp apărea din cărţi cineva

care vedea ceva de băut

în piatra seacă:

vedea şi bea.

Apoi şi cărţile s-au băut.

Viermii negri şi păsările albe s-au băut.

Peştii albaştri şi caii roşii s-au băut.

S-au băut aerul de sub unghii şi măduva din oase şi sângele.

Pielea şi părul s-au băut.

S-au băut geografia şi pictura şi sculptura şi poezia,

s-au amanetat, s-au amestecat, s-au dizolvat ca bumbuţii sub limbă

şi s-au băut.

Şi lemnul şi fierul şi rugina s-au băut.

Acoperişuri şi fundaţii,

şi casele călăilor şi casele regale şi bordeiele

şi şoarecii de sub casa mamei s-au băut.

Şi comuna primitivă şi comunismul şi sperma s-au pus la macerat şi ca nişte sucuri

s-au băut.

Dumnezeule, totul a fost băut!

Şi tot mai trece noaptea pe drum un om cu o distilerie mică pe umăr.


Apoi, în partea a VII-a a poemului, îi regăsim nominal pe mulţi eteromani celebri, majoritatea prezenţi şi în Narcotice… :

 

Acolo [în ceruri] bea omul cot la cot cu închipuirile lui. Acolo beau închipuirile cot la cot cu închipuirile. Acolo cel ce noaptea visează, bea dimineaţa cot la cot cu cei pe care i-a visat.

Acolo beau Baudelaire cu Virgil Mazilescu,

beau György Petri şi cu Edgar Allan Poe,

beau Consulul Firmin cu Malcolm Lowry,

beau William Faulkner cu Serghei Esenin,

beau Marguerite Duras cu Ady Endre,

beau Paul Verlaine cu Hemingway,

beau Truman Capote şi cu Nichita Stănescu,

beau Graham Greene şi Wiskey Priest,

beau Scott Fitzgerald şi Dick Diver,

Tennessee Williams şi Raymond Chandler,

beau Dylan Thomas şi cu Mariana Marin şi

beau Bacovia cu James Joyce şi

beau Raskolnikov, Mikolka şi Marmeladov

şi mulţi, mulţi alţii dintre cei aleşi

ce au băut în capul nostru până-au crăpat.

[…]Dar ei, acolo sus, vorbesc ce vorbim noi, aici în cârciumă, sau noi doar repetăm tot ce spun ei acolo? Eu cred că toţi vorbim deodată şi aceleaşi lucruri. Eu cred că între noi şi ei e un perete, ca de sticlă, şi-i gros cât fundul halbelor de bere. Cuvintele ce le vorbim noi aici, ajunse la peretele de sticlă, se leapădă de sunet şi înţelesuri. Exact cum fac atleţii: intră în garderobă, se dezbracă şi în pielea goală trec dincolo. Când vin-napoi, cuvintele se îmbracă-n haine civile, intră în cârciumă şi-n capul nostru şi îmbrăcate ca de sărbătoare ne sar pe buze. Astfel că  între vii şi morţi e un du-te-vino, neîntrerupt, de aceleaşi vorbe. Cu toţii am văzut bule de aer prinse-n pereţii sticlelor de vodcă turnate cu defecţiuni. Sunt doar cuvinte care din pricini diverse au rămas captive între două lumi (…).

Acum nu mai pot zice decât: fericit alcoolicul care a scris asemenea rânduri. Noroc!

postat de Teodora

 

 

 

 

 

Read Full Post »

« Newer Posts