Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 29 martie 2010

Frăţia de sânge

Dacă există ceva pe lumea asta la bărbaţi care m-a impresionat dintotdeauna, aceea este frăţia de sânge adoptată cu solemnitatea ritualică a jurământului de credinţă.  Ca Horaţii lui Jacques Louis David, în care am văzut dintotdeauna virilitatea sublimată.

Mi-e ciudă de mor că lipseşte modelul cultural al unei mari prietenii feminine. E de ajuns să mă uit la femeile din pictura asta: e ceva în neregulă cu atitudinea lor, nu se încadrează contextului. Pare că pentru ele jurământul este un subiect de conversaţie ca orişicare altul. Nimic din poza statuară a bărbaţilor nu le schimbă câtuşi de puţin din apetitul pentru şuşoteală. Ele îşi continuă viaţa ca şi când scena din faţa ochilor lor nu ar avea loc. Din acest motiv al refuzului de coparticipare ca privitori, de canalizare a câmpului optic către centrul de interes al tabloului, de natură dramatică, imaginea pare inevitabil ruptă în două planuri: cel din stânga, al bărbaţilor, şi cel din dreapta, al femeilor.  De ce nu poate merge tovărăşia femeilor -că nu ştiu cum să-i spun altfel- dincolo de sfera pur confesivă, care ne-a demonstrat, de atâtea ori, că nu ştiu nici măcar să păstreze un secret?  Cu toate astea, nu pot trece peste adevărul celălalt: femeia e în stare de acte cu adevărat eroice,  s-ar  sacrifica oricând pentru iubire, familie, credinţă religioasă, valori sociale, politice sau cele legate de libertatea individului, dar nu şi pentru cealaltă, semenul ei feminin. Cu excepţia unuia singur, dar transindividual: Maica Domnului.

Îmi vine în minte un caz straniu, o mai veche fixaţie, de fapt: amazoanele.  Un grup cu totul atipic care acţionează în numele unui ideal contrar naturii feminine: cel războinic.  Spiritul democratic al grecilor a zămislit această alternativă surprinzătoare. Un război al sexelor scos afară din vulgaritatea sau rutina mediului casnic, într-un adevărat teatru de operaţiuni care a fost Troia. Nu poate să nu mă uimească solidaritatea lor,  în oarecare contradicţie cu  firea mult mai romanţioasă şi schimbătoare, clevetitoare şi adeseori autocompătimitoare a femeii. Nu degeaba mărul discordiei li se potrivea încă din vechime ca o broşă (apropo de măr: oare cum de cunoaşterea a început cu femeia iar narcisismul, cu bărbatul?!). Cum de un lider feminin (Hipolita, Pentesileea sau Antiopa)  a reuşit să creeze  şi să menţină sudat un grup de elită -dacă nu chiar de gherilă- care intervine în situaţii speciale, recunoscut ca atare în rândul bărbaţilor? Da, pare a fi vorba de o subordonare mai mult cazonă în loc de o prietenie propriu-zisă, dar chiar şi aşa, tot e ceva! Sărind de la una la alta, m-am gândit şi la mult mai recentul Thelma and Louise regizat de Ridley Scott, dar parcă nici aici  nu e vorba de o prietenie la cataramă, cât mai degrabă de o alianţă disperată, de o escapadă disperată „în două”. Cele două femei par avataruri -reuşite, ce-i drept- ale unuia şi aceluiaşi Dean Moriarty din romanul lui Kerouac, Pe drum.

Se spune că amazoanele renunţau la unul din sâni pentru a-şi dovedi mai eficient calităţile de luptătoare. Avem, deci, de multişor varianta feminină a castrării ca  formă radicală de adaptare a trupului la un ideal.

Ca şi cum asta nu ar fi fost de ajuns, personajul Hipolita cade în derizoriu. Din marea regină războinică, ajunge soţia propriului agresor, „marele” Tezeu. Grecii au privat-o de şansa unei morţi eroice, eludând, la nivel narativ, contextul unei confruntări  directe spectaculoase, demnă de cântecele aezilor, de care  sora sa, Pentesileea, a avut parte prin sfidarea curajoasă a lui Ahile. La asta se adaugă tacticile jenante la care recurg şi alţi eroi pentru a o îngenunchea: Heracle  îi ia brâul cel fermecat dăruit de Ares, tatăl ei (cică ea l-ar fi dat de bunăvoie, hipnotizată de fizicul lui) iar  Ahile, devenit semizeu după moarte, îşi demonstrează statutul superior, transindividual nu prin măsura vitejiei, ci prin atributul dubios al vrăjii, înecând corăbiile amazoanelor după ce proprii cai le devoraseră. Bărbaţii au ştiut dintotdeauna că, dacă vrei să umileşti o femeie, nimic mai simplu: o agresezi sexual, aşa cum face Tezeu. Probabil că cingătoarea sustrasă de Heracle nu poate fi decât centura de castitate, fără de care marile zeiţe, a căror invincibilitate era conferită de armură (şi la propriu, şi la figurat!), nu s-ar fi bucurat de autoritate: Artemis, fecioara războinică, şi Atena, personificare a Înţelepciunii.

Niciodată nu am fost o feministă la modul lozincard, cu sunetul dat la maxim. Din contră, de multe ori am luat apărarea bărbaţilor, în special pe plan cultural, dar aici trebuie să recunosc o anumită inechitate faţă de femeie, chiar dacă vorbesc doar de un personaj mitologic.

Şi acum, n-am încotro şi trebuie să-i dau Cezarului ce i se cuvine: Blood brothers.

Read Full Post »