(…) În glasu-adânc al stranei
Voi mesteca legenda cea veche a Satanei.
O, Satan! geniu mândru, etern, al desperării,
Cu geamătul tău aspru ca murmurele mării…
Pricep acum zâmbirea ta tristă, vorb-amară:
,,Că tot ce e în lume e vrednic ca să piară…”
Tu ai smuncit infernul ca să-l arunci în stele.
Cu cârduri uriaşe te-ai înălţat, rebele,
Ai scos din rădăcine marea s-o-mproşti în soare,
Ai vrut s-arunci în haos sistemele solare…
Ştiai că răutatea eternă-n ceruri tronă,
Că secole nătânge cu spaimă o-ncoronă!
O, de-aş vedea furtuna că stelele desprinde,
Că-n cer talazuri nalte de negură întinde,
Că prin acele neguri demonii-n stoluri zboară
Şi lumea din adâncuri o scutură uşoară
Ca pleava… Cerul cu sorii lui decade,
Târând cu sine timpul cu miile-i decade,
Se-nmormântează-n haos întins, fără de fine,
Căzând negre şi stinse surpatele lumine.
Neantul se întinde
Pe spaţiuri deşerte, pe lumile murinde.
(fragment din poemul dramatic Mureşanu scris de Mihai Eminescu)
imagini: Karl Friedrich Schinkel
postat de Teodora
sweet 😛
Bitter-sweet, ca să fim în spiritul oximoronic al lui Eminescu („dureros de dulce”, „vânăta dulceaţă” a cerurilor etc.) 🙂
imi place asta: „Că prin acele neguri demonii-n stoluri zboară”.
powerful image that is.
Dragă Strelnikov, totul este extraordinar: geniu în condens maxim! Cerul târând cu sine timpul, marea dezrădăcinată împroşcată în soare, infernul aruncat în stele, galaxii smulse… Este înfiorătoare forţa vizionară a lui Eminescu…
u ai [constat] un gust pt combinatii din astea expresioniste, organice, tumultoase. am remarcat si’n ce scrii tu. interesant.
sturm und drang, kinda.
Aşa le zice?! 🙂 Nu mi-am prea bătut capul cu asta. Cu conceptualizarea, vreau să zic. 🙂
Superb.
Cel mai tare ma surprinde versul asta ” Ştiai că răutatea eternă-n ceruri tronă,” Viziunea unui demiurg egoist.
Azi am citit intamplator cat i-a luat lui Perpessicius editarea caietelor lui Eminescu- 30 de ani, cand toti se asteptau la vreo sase ani maxim; si tot n-a terminat, a fost nevoie de Petru Cretia si Vatamaniuc. Petru Cretia se intreba cine va aveni pe urmele lui si constata cu amaraciune ca …nimeni.
Imi plac si viziunile de „burta de leviathan” ale lui Karl Friedrich Schinkel
Da, să orbeşti studiind manuscrisele eminesciene…asta da sarcină nobilă!
Cât despre Schinkel, a fost şi arhitect, şi scenograf, şi pictor. Chiar dacă par desuetă, tare aş vrea să văd şi în sălile teatrelor de astăzi asemenea imagini.