Da, geamantanul, formatul unui volum destul de greu portabil, prevăzut cu carcasă şi mânere de plastic. M-am tot gândit oare ce au în cap cei care produc o carte la dimensiunile ăstea total nepractice. Ar trebui să parchezi direct în librărie ca să poţi ridica marfa. Şi totuşi, unii cumpără. Vorbim de preţuri exorbitante şi de cărţi cu poze muuulte şi maaari din domeniul design-ului, arhitecturii sau artelor plastice. Se iese din librărie gâfâind, nu fluierând.
O asemenea cărţoaie te scuteşte de celebra alegere a acelor obiecte indispensabile pe care le-ai lua, chipurile, pe o insulă pustie. Ideea e să o poţi duce! Se va dovedi multifuncţională pe terenul mişcător al nisipului: îţi va ţine şi de masă, şi de scaun iar coperta, de umbrelă sau prelată pentru gândurile sensibile. Tot visul ăsta romantic-evazionist nu se poate îndeplini decât cu o condiţie: să nu naufragiezi; altminteri, o pierzi în apele adânci. Să nu cumva să faci prostia asta. Sau alta, mai boacănă: să te rătăceşti. Ideal ar fi să te ducă cineva frumuşel la ţărm, cu o şalupă trăsnet, în linie dreaptă, uşor de urmărit cu buricul degetului pe hartă, iar tu să nu faci altceva decât să îţi lipeşti bine şezutul pe carte, cu sentimentul deplinului control asupra situaţiei. Să rânjeşti. Fără teama că îţi alunecă la un viraj ameţitor şi te trage la fund. Fără teama că îţi ianugurezi atât de prost şi de subit viaţa de dincolo.
Dacă nu vrei să îţi vinzi ţara, să ajungi prin fatalitatea împrejurărilor direct în Italia sau în Spania, la stadiul de culegător, stai aici, acasă. Împinge cărţoiul cuminte, ca un bătrânel, într-un cărucior de cumpărături. Făleşte-te şi tu prin piaţă cu marfa ta. Sau adaugă-i chiar tu rotile şi transportă-l în siguranţă, pe trotuar (zilnic, timp de 30 de minute, mişcare bună pentru sănătate!) din nevoia adâncă a unei tovărăşii, a unui animal de companie sau a unui copil de suflet.
În cazul utopic în care chiar ai dispus de milioanele bune pentru a-l cumpăra, va trebui să rezolvi o altă problemă: ce loc şi-ar găsi geamantanul ăsta livresc în casă?În bibliotecă, e clar că nu încape. Pe jos, pur şi simplu, nu îl poţi lăsa, se umple de praf. Nici cititul în sine nu e o treabă prea lesne, nu poţi ţine ditamai obiectul în palme chiar dacă mărimea lor ar ajunge-o pe cea a mănuşilor de box. La toaletă, nu te-ai mai putea ridica de pe colac. Pe genunchi, aşijderea, e tare incomod să o răsfoieşti. Pe jos ar fi cel mai lesne, numai că se răceşte repede la ovare. Pe birou nu încape din cauza monitorului, care nu e nici pe departe suplul LCD din reclame. Pe măsuţa de cafea ai pune-o, cum să nu, numai că deja îi joacă unul dintre picioare şi tare ţi-e teamă că va ceda de tot sub kilogramele de hârtie lucioasă şi fină. Calitatea va omorî cantitatea, sigur că da, numai că măsuţa din pal, de la început defectă, e Ikea, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Cred că cel mai bine ar fi un pupitru din ăla de la care se ţin exerciţiile de imagine numite conferinţe de presă. De obicei e transparent, din plexiglas. Mie îmi place mai mult lemnul, e mai rezistent şi, pentru purtătorii de fustă, mai protector. Sau strana pe care îşi ţin cartea sfântă cântăreţii din biserică.
Dacă ai mai multe cărţi de asemenea format, oricum va trebui să procedezi darwinist, prin selecţia celui mai bun sau celui mai apropiat sufletului tău. Da, doar unul, fii şi tu raţional, spaţiul din apartamentul de bloc nu e nici muzeu, nici biserică, nici tribună oratorică. Cine să fie: Călinescu? Leonardo da Vinci? Michelangelo? Arhitectură? Albumul cu fotografiile spectaculoase făcute de Yann Arthus – Bertrand din avion?
Dacă nu te înduri să renunţi la niciunul, dar nici la naftalină nu vrei să îi arunci (observaţi că nu am pomenit niciun nume de femeie, majoritatea cuvintelor de genul feminin de pe cărţile ăstea grele sunt domeniile, nu autorii lor!) atunci fă o scară ca să ajungi mai uşor la pânzele de păianjen din locurile inaccesibile. Sau fii manierist, ca Acosmei: aprinde ţigara la bec. Sau fotografiază de la înălţimea banală, dar atât de rar experimentată a tavanului, ţinutul minuscul al casei tale, poate ţi se arată o formă de inimă caldă în inelele lemnului din parchet pe care nu a surprins-o, încă, nici celebrul Yann Arthus – Bertrand.
postat de Teodora
eu eventual aş putea să repet comentariile despre chirurgia cărţii şi sculptura în călinesciana istorie a literaturii sau în omagiul/congresul … nu mai ştiu cum se chema :)))
ce supărată erai când scriai :)))
The Big Fat Duck Cook Book arată superb 🙂
A, da, eram foc şi pară… 🙂 Iar te-a provocat Călinescu, cu care eu, una, chiar am avut probleme când traversam drumul de la dulapul în care îl ţineam la masa pe care îl puneam, pardon, mă descotoroseam. Atât de greu mi se părea…
The Big Fat Duck Cook Book? Da, arată fain şi pana ceea pare să te reprezinte. Poate ai pierdut-o pe drum şi, la aşa un titlu de carte, ţi se dă un avertisment porumbelule, ţi se (pre)găteşte ceva! 🙂
Aştept să repeţi comentariile despre chirurgia cărţii! 🙂
da, mi se părea mie că sunt în centrul universului – acum am dovezi clare 🙂
Exact… şi când te gândeşti că unii se mai chinuie, încă, să demonstreze existenţa lui Dumnezeu… 🙂
Chinul e o componenta importantă a psihicului uman. E normal să se chinuie 🙂
Iar pentru porumbel e normal să chiuie de bucurie la vederea atâtor eforturi.. 🙂
🙂 nimic nu-ţi scapă!
Ei, îţi întorc complimentul pentru că, sinceră să fiu, nici nu m-am uitat pe cotorul cu Duck până să nu îmi fi zis tu…Deci, atenţia mea e mai mult simulată. Plus că, la sesizarea posibilităţilor combinatorii ale cuvintelor, eşti expertă, doar nu degeaba ţi-am dat noi blogul de aur… 🙂
:))) the big fat duck and the big fat truck are our ancestors!
Atât de adevărat ceea ce ai zis mai sus …asta este şi problema mea cu cărtile numai bune pentru Gulliver, nicidecum pentru noi, oamenii obişnuiţi să răsfoiască o carte, nu să inventeze metode de cum să nu îţi rupi mâinile încercand să explorezi conţinutul cărţilor de tipul celor mai sus menţionate .
@ nu m-am gândit niciodată până acum la gulliverizarea raportului dintre om şi carte…bun început!
@ ora25: the big fat drug on a flat rug…. 🙂
and the big hot dog on the fat flat frog.
🙂 🙂 🙂 🙂
Poţi să:
– o montezi pe un trepied şi să o transformi în măsuţă de cafea
– o fixezi în perete cu nişte bolţari sau cum le zice şi s-o faci raft pentru alte cărţi; dacă ai mai multe, poţi să-ţi construieşti o bibliotecă din ele
– o dotezi cu mânere şi s-o faci tavă pentru micul dejun la pat
– o foloseşti ca acoperiş pentru coteţul câinelui sau copertină pentru uşa de la intrare
E-he! Multe mai poţi face CU sau DINTR-O o carte…Eu am urmărit un lucru mai atipic: DE PE o carte! 🙂 Dar se acceptă oricum, suntem deschişi la orice soluţie ingenioasă! 🙂
Păi prima şi a treia intră oarecum la categoria ce poţi face DE PE o carte: poţi lua micul dejun sau cafeaua. La celelalte recunosc că m-a luat valul creativ.
Da, da, foarte bine că te-a luat, nu era niciun reproş, Doamne fereşte! 🙂
Nu ştiu ce m-a apucat, de fapt…cred că am vrut să fac pe critica…
Vă propun să ne gândim ce poţi face de SUB o carte!
De sub o carte poţi să le dai cu tifla tuturor, fericit că ţi-ai rezolvat problema locativă. Ce dacă unii zic că eşti o ţestoasă umană, cu casa în spinare?
Dacă îi pui nişte pari dedesubt şi o acoperi cu foaie de cort, de sub o carte poţi să dai cu tifla ursului. Iar când intră în cort, foarte simplu, te strecori afară, dobori un par şi gata, ai imobilizat ursul sub ditamai cărţoaia. Şi ai astfel cartea 2×1: cort şi capcană pentru urşi.
Dacă îmi mai vin idei, vă mai zic.
măi, tu vorbeşti de cartea funciară!
Sub o carte, ca sub covată, poţi face pe iedul cel mic din Capra, adică să tremuri de frică… 🙂
eu cred că sub o carte poţi să te presezi cât eşti floare. dacă eşti fluture cap-de-mort poţi să şi mori sub o carte.
Sub o carte grea îţi poţi presa atât de tare cutia toracică, încât te poţi surescita fără ambulanţă.
Asta dacă nu te omori de tot. Caz în care nu mai ai nicio grijă.
:))))) oaaaa! asta e fantastic. deci îl ţin pe călinescu pe-aproape. aş putea să îl ridic cu nişte scripeţi, măcar să cadă cu avânt!
Verdictul: cu o carte te poţi sinucide…ce estetism al moţii! Şi unii mai zic că pe blog nu poţi fi creativ! 🙂