A nins…zăpada apasă pe velux ca o plapumă pentru asfixia luminii şi aşa scăzute din casă. Privirii nu-i pasă, se aruncă în gol de pe pervazurile înguste ale pleoapelor şi cade mereu în picioare, picioarele ei de pisică nesăbuită. Urmele nu i se văd în stratul de praf, ai zice că e discretă, pudică, dar nu, nici vorbă, dă cu ea însăşi de pământ şi îşi râde în barbă de forţa de gravitaţie. Iar când se izbeşte de lucruri, toarce mai ceva decât atunci când s-ar lăsa pe deplin mângâiată.
imagine: Paul Hazelton, dust art
iar eu care credeam că albul, nefiind culoare, mai mult înspăimântă și ăndurerează privirea. Poate de aceea se întoarce către lucruri, poate de aceea se refugiază în sine…
Albul ochiului să fie cel de care vorbeşti?
pisică nesăbuită? nu,nu, aşam ceva nu există
Mie nu îmi plac pisicile, aşa că privirea mea, cea mai mare trădătoare, e o pisică nesăbuită…
sunt bune si pisicile…tin omului de urat..:))
Sigur că da, dar cele de casă, nu cele sălbatice, ca asta a mea!
urasc pisicile
Felicitari, Tedi, pentru poezie si proza!!!!!!!!!
@Claudia:
da, mie îmi plac doar în varianta lor literară, nu în carne şi oase, deci…
@Camir:
Ce mă bucur că ai reveniiiiiiit, îţi mulţumesc tare mult! Cu “proza”, aş fi mai rezervată, sinceră să fiu…