The catcher in the Rai

Nu, nu am avut niciodată simţul ansamblului, al întregului, al construcţiei, de aceea mi-e mai greu să abordez proza decât poezia. Însă din proză pot  extrage, măcar, detalii sau pasaje frumoase, aşa cum mi s-a întâmplat de curând. Mi-a plăcut foarte, foarte mult detaliul legat de un personaj copil din Celelalte poveşti  de dragoste ale lui Lucian  Dan Teodorovici (Polirom, 2009, colecţia Ego); dintotdeauna am vrut să am şi eu virtutea propriei imponderabilităţi, a ridicării cu un cap deasupra lucrurilor pentru a mă bucura de o libertate autentică, direct şi simplu respirabilă, care nu necesită aripi sau puterea de a zbura.

Cataligele nu par a avea nimic spectaculos. De fapt,  nici nu se deosebesc prea mult de nişte proteze rudimentare. Numai că beţele ăstea sunt proteze, însă taman pentru oameni sănătoşi. Sau, mă rog, bolnavi , dar nu fizic, ci de înălţime. Cataligele  îţi permit şi promit să fii la mijloc de cer şi pământ, iar băiatul căruia niciun bunic sau văr meşter nu i le poate construi (pentru că nu poate sau nu există), le fură pe ale altora pentru a exersa pe timp de noapte, într-un canton de la marginea satului,  mersul acela ambiguu din basmele româneşti: nici călare, nici pe jos. Prospeţimea acestei experienţe  echilibristice nu este tulburată cu nimic din abstracţia superioară a unei gândiri metafizice, combinată cu sentimentul gâdâlitor al propriei singularităţi. E vorba pur şi simplu  de bucuria de a te  prelungi pe verticală pentru a vedea mai bine. De a avea parte de o mai bună vedere a ansamblului, de o privelişte completă.

Mi-a rămas în minte viziunea băiatului din povestea Catalige, care surprinde, ascendent, frumuseţea cinematografică a clipei. Limpede, fulgurantă, dar gradată cu ajutorul forţei de încetinire a unei camere invizibile. De la catalige, ochiul copilului înregistrează extraordinar de frumos detaliile pe măsură ce urcă spre feţele celor aplecaţi deasupra lui:

” S-au adunat în jurul meu, şi eu i-am privit aşa, din poziţia mea culcată, am ridicat capul şi i-am privit de jos în sus. Şi de jos în  sus se vedeau mai întâi beţele de la  catalige, apoi picioarele lor, dup-aia cămăşile sau tricourile mişcate puţin de vânt, mâinile ţinând strâns partea de sus a cataligelor, iar la final se vedeau hohotele, pe nişte feţe fericite.”

Ei bine, scenei ăsteia i-aş da un titlu corcit, cu ultimul cuvânt în româneşte:  The catcher in the  RAI. Parcă nu i-ar fi stricat nici lui Holden o pereche de catalige  prin lanul acela pentru a-i supraveghea mai bine pe micuţi. A uitat de perspectiva de ansamblu, mai ales când ai pe mână soarta atâtor copii…

Foarte faine prozele din Celelalte poveşti…: se ascultă muzică la greu (de aceea am şi ales ca imagine coperta albumului celor de la Free, lansat în 1969), căsnicia are momente bune şi hopuri, dialogurile sclipesc (de la vorbăria taximetristului care vrea musai să fie iniţiatorul unei conversaţii până la replicile ţiganului din După gâşte, la stereotipul “şamane” sau argoul Sticlosului ), prietenii precum scenaristul de sitcom lăsaţi în stare de beţie revin când te aştepţi mai puţin în prozele ulterioare, printr-o discretă migraţie, la fel ca şi soţia supusă tabuului de a se fi căsătorit gravidă. Cât despre  femei, indiferent că sunt mature, gravide în luna a opta sau prietene de 18 ani care ştiu ca pe apă Istoria ieroglifică a lui Cantemir, sunt uimitor de curajoase. Îşi susţin până în pânzele albe propriile puncte de vedere  (mărturisirea experienţei fetei îndrăgostite de trenul care cântă, de exemplu) şi pun la zid fără pic de menajamente, fără  frică în faţa ameninţărilor sau a insinuărilor vulgare, prostia masculilor din anturaj sau a foştilor iubiţi. Feministe de-adevăratelea.  Numai că şi mitocani precum Sticlosu oferă o lecţie neaşteptată care ne pune sub semnul întrebării  ipocrizia şi percepţia asupra celor ce nu se prea înscriu în standardele noastre, chit că înjură ca la uşa cortului şi beau de sting.

postat de Teodora