În vol. Efectul Don Quijote apărut mai demult la Humanitas (1995), Victor Ieronim Stoichiţă abordează Cetatea ideală într-un studiu de doar câteva pagini, dar extraordinar de substanţial, ale cărui linii încerc să le surprind mai jos.
Locul utopic, cetatea ideală ia naştere în primul rând dintr-un principiu cosmologic. Geometria 
dispune de forme pure ce permit Arhitectului să circumscrie porţiuni privilegiate din materia primordială a haosului, a acelei massa confusa. De asemenea, Cetatea răspunde şi imperativului religios al spaţiului sacru şi con’sacrat, în acelaşi timp, care te fereşte de rău. În al treilea rând, reprezintă o îmbinare perfectă între bidimensionalitate şi tridimensionalitate: “Fiecare cetate ideală este, în primul rând, un plan. Volumetria cetăţii, ca transpunere în spaţiu a planului, se operează cel mai adesea prin intermediul unui discurs. În majoritatea tratatelor utopice, planul este încredinţat desenului, iar volumul e încredinţat discursului.(…) Planul cetăţii ideale urmează un simbolism corelat mişcării de a centra şi de a concentra.”
Dacă Paradisul precedă istoria ca un spaţiu natural, vegetal, în schimb Cetatea, Ierusalimul ceresc al Profeţilor, este prin excelenţă un produs arhitectural, artificial, plasat în post-istorie ca o celulă regenerativă a lumii de după momentul focului Apocalipsei. Dacă Paradisul ilustrează ideea de geneză, Cetatea exhibă, în schimb, un exces de structură care să compenseze teama eschatologică. Conform concepţiei creştine, timpul nu poate fi cuprins de mintea omenească decât între Grădină şi Cetate, aceste două matrici de idealitate.
Însă orice proiect utopic se supune unui risc tocmai din această miză excesivă pe ideea de structură: “Perfecţiunea adamantină a Cetăţii ideale pune în pericol posibilitatea vieţii reale. Excesul de structură transformă adesea utopiile în universuri anorganice, inumane. Suprapunerea Cetăţii ideale cu Regatul Morţilor este spectrul care ameninţă orice utopie.” M. C. Escher pare a fi ilustratorul perfect al studiului lui Victor Ieronim Stoichiţă despre Cetate atât prin propriile gravuri, cât şi prin propria mărturisire despre spaţiile sale utopice, pe care le consideră drept cele mai frumoase, dar şi cele mai urâte (adică inumane), în acelaşi timp.
Imagini: 1. William Blake, God as an architect
2. M.C. Escher, Double planetoid
postat de Teodora
[...] Despre Cetatea ideala sau dialectica întemeierii, aici. [...]