Yukio Mishima, Soare şi oţel

Strania personalitate a lui Mishima, pe numele său adevărat Kimitake Hiraoka, de trei ori nominalizat pentru Premiul Nobel, care a şocat prin sinuciderea lui rituală de tip seppuku la 45 de ani (1970) nu avea cum să mă lase indiferentă, numai că m-am trezit un pic cam târziu, când “Confesiunile unei măşti” nu mai era la raft. Se epuizaseră toate exemplarele din librărie. Oarecum resemnată, am luat o altă carte de-a lui cu un titlu cam ciudat, care m-a făcut să strâmb din nas: “Soare şi oţel”. Bineînţeles că fiecare termen semnifică ceva cu mult mai profund: soarele devine martorul fierbinte, dar impasibil şi crud ca un reflector, care îşi aruncă fascicolul universal pentru a ne orbi cu reflexia sa în hemoragia incurabilă a războiului, iar oţelul, celebra sabie lucitoare a samuraiului, a cărei tehnică de ardere şi şlefuire s-a ridicat, de-a lungul timpului, la rang de artă. De altfel, Mishima s-a născut într-o familie de samurai iar pseudonimul literar a fost adoptat pentru a-şi proteja identitatea de extrem de autoritarul şi conservatorul său tată. Fierul îşi valorifică semantismul şi în cadrul expresiilor “voinţă de fier” şi “disciplină de fier”, orientate spre obţinerea sculpturalităţii propriului trup, cu muşchi şi nervi “de oţel”.

De la început, Mishima îşi afirmă, pe un ton voit filosofic, cultul corporalităţii după principiul deplinei analogii cu spiritul, după idealul “mens sana in corpore sano”, dar şi cu limbajul însuşi. Numai că la Mishima exerciţiile fizice epuizante scot în evidenţă, în rândurile confesiv-emfatice din “Soare şi oţel”, paradoxul unui corp perfect modelat pentru o minte… monomană. Trebuie ştiut că Mishima a devenit obsedat de propriul trup după vizita în Grecia, când a hotărât să şi-l modeleze după idealul grecesc al statuilor văzute. Să traducă prin fibrele musculare un spirit robust, din repulsia faţă de tot ceea ce era flasc şi nu îi inspira decât o anemie interioară. A încerca o transpunere materială – în propria carne- a cuvintelor pare o ambiţie neverosimilă, mai ales când forţa fizică şi cea spirituală nu se pot integra, de fapt, într-un model existenţial complex, unificator: “Pe pământ, omul se oboseşte pe sine însuşi în aventuri intelectuale, de parc-ar vrea să-i crească aripi şi să zboare la infinit. (…) Dar trupul şi spiritul nu s-au amestecat niciodată. N-au ajuns niciodată să semene unul cu celălalt. Eu, unul, n-am descoperit niciodată în acţiunea fizică ceva asemănător cutremurătoarei satisfacţii pe care ţi-o oferă aventura intelectuală. Iar în cea din urmă n-am avut niciodată experienţa fierbinţelii lipsite de sine, a întunericului înăbuşitor al acţiunii fizice.” Acest “divan” în variantă modernă  este dus in extremis până la soluţia radicală a concilierii oricărui hiatus: moartea, dar o moarte precedată de suferinţa fizică autoprovocată ca dovadă a curajului, fără de care riturile de iniţiere din codul onoarei samurailor nu ar avea sens.

Gândul la sinucidere are ceva estetic, iar Mishima demonstrează că, pentru a împlini această cerinţa artistică crudă -ca tot ceea ce este pur! – a propriului destin, trebuie să îşi asume moartea ca încheiere sublimă a propriei tragedii. Sinuciderea nu este pentru cei laşi, ci pentru cei precum Kirilov, celebrul personaj al lui Dostoievski. Sinuciderea autentică ia naştere dintr-o veghe neîntreruptă, de un paroxism de neconceput pentru cei mai mulţi dintre noi, a conştiinţei.

Mishima plasează, din radicalismul său inconfundabil, discursul în zona utopicului prin mai multe idei: 1. negarea abisului psihic, a scufundării pe care o presupune orice act de (auto)cunoaştere (Jung ar fi zâmbit îngăduitor faţă de această copilărie, pentru că Mishima se îndoieşte de dinamica scufundării spirituale, or marele psihanalist tocmai asta s-a străduit să demonstreze, că abisul, alias inconştientul, nu poate fi evitat în sinteza contrariilor, în accederea la totalitatea fiinţei noastre psihice); 2. dorinţa de a explora suprafaţa -asociată cu epiderma- mult mai substanţială decât adâncimea; 3. încercarea de a face din muşchi un analogon stilistic, după formula “muşchi egal formă şi forţă”. Autorul se strânge în laţul intangibilităţii propriilor premise. El pare a nu înţelege că nu se poate realiza o fenomenologie în absenţa componentei spirituale, dezavuată cu obstinaţie. Conştiinţa însăşi este dresată în aşa fel, încât să fie condiţionată de carne, de “muşchii voluntari”. Iată de ce cartea este expresia singurătăţii înverşunate, dar sublime, ce-i drept, a celui aflat în cercul vicios al propriilor raţionamente. Cu toate astea, masculinitatea lui are ceva statuar şi expansiv, în acelaşi timp, încorporând orice obiect a cărui formă trimite la tiparul falic. O adevărată hipertrofie, dar nu a eului abstract, ci a virilităţii concret-sexuale, proiectată în imaginea zborului la bordul unui avion F104: “Îndreptat către tării, F104 –un falus argintiu. Solitar, eram instalat înăuntru-i ca un spermatozoid. Curând aveam să ştiu cum se simte un spermatozoid în momentul ejaculării.”; “F104 decolează. Mai întâi vârful, şi apoi tot fuzelajul. Până să îmi dau seama, străpungeam primii nori.(…)Pieptul mi s-a golit pentru un moment, ca şi cum o cascadă se prăvălise în grabă şi nu lăsase nimic în urmă. Câmpul vederii îmi era monopolizat de cer, albastru, mânjit cu puţin gri. Mă simţeam de parcă mişcam serios din cer, îl mestecam şi îl înghiţeam.(…) Era o linişte maiestuoasă, iar suprafaţa cerului era punctată de albul spermatic al norilor.”

Ce nu a intuit Mishima este că spiritul şi corpul pot fi armonizate, numai că această sinteză nu se poate realiza prin suferinţă. Suferinţa nu face  decât să accentueze prăpastia fiinţei noastre. Eul lui Mishima îşi descoperă vulnerabilitatea prin asincronia spirit – carne, prin refuzul trupului, care cunoaşte atât de bine traumele (auto)flagelării, de a urma elanul abstract  şi nobil al minţii, pentru care sinuciderea se reduce doar la un scenariu perfect. Gesturile radicale ale autorului nu pot fi cât de cât înţelese fără acest uimitor voluntariat al durerii, prin care trupul consimte, până la urmă, peste limitele suportabilităţii sale, să se conformeze singurului  ideal apoteotic: cel  al sfârşitului tragic, asumat în floarea vârstei. Cea mai frumoasă idee mi se pare cea a poziţionării provocatoare în raport cu propria moarte, un manierism născut din nostalgia unei firi războinice şi idealiste, în acelaşi timp: “(…) am avut întotdeauna o atracţie romantică  faţă de moarte, dar pentru a mi-o satisface, aveam nevoie de un trup exclusiv clasic. O ciudată intuiţie a destinului m-a făcut să cred că motivul pentru care atracţia mea pentru moarte nu putea fi satisfăcută era enorm de simplul fapt că îmi lipseau caracteristicile fizice necesare. Orice încleştare între carnea slăbită şi atârnândă şi moarte mi se părea absurd de nepotrivită. Îmi lipseau muşchii necesari unei morţi dramatice.”  Ei bine, e limpede ca lumina zilei că Mishima, samurai atipic, atras de idealul artistic al vechilor greci, popor al cărui sânge nu i-a curs niciodată în vene, dorea să devină personajul propriei tragedii. Cartea a surprins doar primele acte, căci viaţa avea să îl (de)săvârşească pe ultimul.

Yukio Mishima, Soare şi oţel, Humanitas, colecţia Cartea de pe noptieră, trad. de George Sipos, 2008

postat de Teodora Coman