O zi mai lungă decât veacul – Cinghiz Aitmatov

          

Avem nevoie de poveşti, de vastele spaţii mitice pe care acestea ni le desfăşoară, de eroi care bântuie în căutarea adevărurilor şi identităţilor pierdute ori niciodată posedate până atunci. Tânjim după “a fost odată…”, deşi ştim că nu a fost nicicând. O zi mai lungă decât veacul este o carte extraordinară care împlineşte şi amplifică această nevoie latentă de epos. Sentimentul care te inundă la final este acela de tristeţe pentru că povestea nu se va mai putea substitui realităţii şi pentru că trebuie să abandonezi o lume atât de străină de cea a noastră şi, tocmai de aceea, absolut facinantă.

            Şi ce poate fi mai străin de lumea noastră decât stepa kazahă cu ierni teribile şi veri dogoritoare, cu pustiu de nisip  sau de zăpadă traversat de o nesfârşită cale ferată de-a lungul căreia sunt presărate câteva cătune uitate de lume? Într-un astfel de spaţiu vor evolua personajele lui Aitmatov, crâncene dar lipsite de cruzime, neînduplecate dar deschise, simple în aparenţă, dar pline de adâncime.

            Centrală este figura lui Edighei Burannâi, căruia moartea lui Kazangap (bătrânul atât de respectat din halta Boranlî-Burannâi, un adevărat descălecat al locului), cel mai bun prieten al său, îl pune în situaţia de a-şi îndeplini ultima promisiune făcută acestuia: aceea de a-l îngropa conform tradiţiei în vechiul cimitir Ana-Beiit, aflat la distanţă de mulţi kilometri de localitatea lor. Amintirile lui Edighei preiau prim-planul acestui roman pe fundalui căruia au loc pregătirile de înmormântare şi drumul până la cimitir. Acestea trec dincolo de povestea personală, pătrund în spaţiul legendar al stepei pentru a trece, apoi, în miticul universal. Şi totul cu o forţă demnă de paginile cele mai bune ale povestitorilor sud-americani, îmbinată cu finetea poveştilor arabe din cele O mie şi una de nopţi. Avem povestea stabilirii lui Edighei şi a soţiei sale, Ukubala, în aceste locuri şi transformarea lui dintr-un pescar al Aralului într-un adevărat om al stepei, stăpân al lui Karanar,  cea mai năprasnică dintre cămilele întregului  ţinut (ea însăşi subiect al altor întâmplări); avem povestea învăţătorului Abutalip şi a familiei acestuia, nevoită să se ascundă de comunişti din cauza trecutului; avem legende kazahe; avem trădări, ticăloşii, poveşti fabuloase, absurdul unei societăţi totalitare, iubiri neîmpărtăşite şi, mai ales, povestea mankurtilor. Legenda spune că, în vechime, un trib războinic a găsit soluţia transfomării prizonierilor în sclavi absoluţi. Acestora li se punea pe cap o bucată de piele de cămilă după înlăturarea scalpului care, pe măsură ce se usca, acţiona ca o menghină asupra craniului. Cei care nu mureau sufereau o cumplită amnezie şi pierdeau orice contact cu trecutul, uitând cine sunt, devenind  simple obiecte capabile doar să urmeze comenzile stăpânilor.

            În acesta lecţie a mankurţilor se află, cred eu, cheia întregului roman. Dincolo de aluzia imediată la poziţia individului în regimul comunist, asemănător unui mankurt, Aitmatov merge mai departe. Căci drumul cortegiului funerar către vechiul cimitir reprezintă o coborâre în trecut, la origini, la identităţi ce fundează viitorul. Or, cimitirul devine inaccesibil pentru că, integrat într-o bază militară (un soi de Baikonur), nu mai poate primi pe nimeni. De acum înainte, prezentul este rupt  definitiv de trecut. Mankurtizarea este pe cale să se generalizeze. Ziua înmormântării bătrânului este ziua care în care trecutul este îngropat, în care veacul este subminat.

            Cartea are şi un alt plan secund de tip SF. Rusia şi SUA, aflate într-un parteneriat ştiinţific, trimit în spaţiu câte un cosmonaut în spaţiu în cadrul programului “Demiurg”. Aceştia intră în contact cu o civilizaţie extraterestră mult superioară, care se oferă să-i ajute pe pământeni să-şi depăşească condiţia, iar războaiele şi conflictele să devină doar istorie. Refuzul liderilor lumii de a contacta această nouă lume şi de a recalibra viitorul ne dezvăluie ce ne aşteaptă pe toţi. Programul prin care se plasează în spaţiu arme capabile să distrugă orice obiect care se apropie de planetă devine asemenea unei piei de camilă care ne va mankurtiza.

postat de Marian Coman