Veronica mă invită să răspund la leapşa despre copilărie, care m-a scuturat un pic, am cam uitat de începuturile mele, aşa că nişte fibrilaţii anamnetice au venit numai bine. Ba chiar a trebuit să mă buzunăresc ca să pot ieşi basma curată din adulteria asta (vârsta adultă!:)) cu răspunsuri la întrebările de mai jos:
1. Aproape toţi copiii erau alintaţi de părinţi cu anumite diminutive sau apelative. Unde am copilărit eu îmi amintesc de apelative ca Ţuchi, Ţuţu, Bubu. Mulţi dintre ei au rămas cu aceste nume, iar astăzi nu sunt tocmai fericiţi. A existat vreun apelativ care să te urmărească din copilărie? Crezi că aceste nume pot traumatiza?
Da, există un apelativ, dar nu diminutival, ci poate mai rău, unul…neromânesc. Se potrivea , însă, cu firea mea băieţoasă. Prietenii apropiaţi şi familia aşa îmi spun şi acum, Tedi. E mai fain, mai familiar, îmi face uşoară detaşarea de mult prea pretenţiosul meu prenume, cu care nu m-am obişnuit niciodată. Hotărât lucru: Teodora nu e un nume cu care să strigi un copil decât dacă are norocul să fie bătrân din naştere, adică o variantă feminină a lui Benjamin Button. N-a fost să fie! 
2. Care este cea mai veche amintire?
Prima amintire intensă şi prelungă e mai mult tactilă, cu privirea legată şi senzaţie de vertij de pe vremea când am fost operată la ochi. Nu mai ştiu ce vârstă aveam, dar a fost o experienţă cu întuneric impus, exact ca varianta negativă a becului invaziv în ochii deţinutului. Orbecăiala m-a epuizat şi deprimat.
3. Dar cea mai frumoasă?
Cea mai frumoasă amintire din copilărie se amestecă bine cu spaima. A fost o bucurie făcută la rece, cu frisoane de nerăbdare: îl aşteptam pe Moş Crăciun. După ce am bâguit poezia cu pricina, eu şi sora mea cea mare am primit un set de discuri cu poveştile lui Creangă şi ale lui Ispirescu. Era mare brânză pe vremea lui Ceauşescu!
4. Ai avut un animal de companie în copilărie? Cum ţi-l aminteşti acum? Ne spui o poveste cu el?
Niciun animal. Nicio veste. Nici(o) poveste!
5.Cum te vedeau prietenii în copilărie? Dar vecinii?
Cum mă vedeau…o ochelaristă supărăcioasă şi mâncăcioasă. Nu prea puneam capul la de-a v-aţi ascunselea; în schimb, vecinii mă vedeau ca pe unul dintre copiii de muncitori care nu respecta orele de linişte impuse la avizierul de lângă cutiile poştale. Îi jenam şi ei mă dojeneau. Dumnezeu ne-a dat tuturor nervi de oţel să ne suportăm reciproc. Încă ne salutăm pe stradă.
postat de Teodora
În Motocicleta de lemn, recentul volum al lui Ştefan Manasia, care include ciclurile Ceva dinspre umanitate, Antwerpen, Ostroveni.Viaţa şi contactele şi Alevin, se produce o scurtcircuitare premeditată a lumii, care permite surprinderea într-o impresionantă panoramă post-apocaliptică de tip ready-made a lumii globalizate, atât de bine scanată în aglomerarea propriilor reziduuri. Totul arată ca după un purgatoriu planetar, în care se mai resimt puternicele contracţii eschatologice ale lumii post-tehnologice. Avantajul acestei poetici radicale, cu o puternică deplasare de accent pe tranzitivitate, este că denunţă hibridizarea monstruoasă a realului, cu acei „zombies” şi „lipitorile” lui „dialectice”: „Să nu mai vrei/ să nu poţi/să vrăjeşti/ Scrie de-acum/poezie/ dur/ primitiv/ poem social/ Silex/ în cloaca/ multiplă/ înfigi//Răscolindu-i/ maţele/ sîngele/ fecalele/ spaima”. În asemenea context, motocicleta, un adevărat reper iconic al nonconformismului, devine opţiunea pentru reprezentarea unei nomadităţi reacţionare, care împiedică aderenţa la lumea ticsită de mutanţi nonidentitari, dar şi cantonarea în limitele formulei pur confesive. Anacronică, fetiş „de lemn” din perspectivă post-apocaliptică, ea măcar rămâne perfect recognoscibilă în contextul schizoid al simulacrelor şi al combinărilor de tot soiul, al perverselor încrucişări politice, genetice, industriale, etnice, etice şi culturale: „privirile Chriştilor/ cu alură de Rambo”, „tinichigiu afro/asiatic incert”, „european self-distructiv”, „romchinezi/ chinezoaice de Prahova/în colanţi leopard/ adolescent senect/ activînd foamea”, „roşii wolteneşti”, „castraveţi plastifiaţi”, „refugiat irakian/ devorat de mistere”. Ipostaza de rider permite o colonizare vizuală din mers, neinvazivă (opusă colonialismului atroce din Congo de la începutul sec. XX) şi conferă legitimitate poetică zonelor periferice ale unui imaginar distopic, desenate de „arhipelaguri şi mlaştini hi-fi”, „smârcuri obeze” sau „suburbiile trash”. Poemele se înscriu într-un câmp discursiv a cărui tensiune este generată, pe de o parte, de realul care se ocultează galopant cu bitum, moloz, beton şi membranele cyber ale Hidrei sau Morpho-Electrei, iar pe de alta, de acţiunea de demistificare a poeziei, care militează pentru umanitate, adevăr şi frumuseţea disidentă, crudă, dureroasă, sălbatică a tot ceea ce a reuşit să scape globalizării şi exotismului, aşa cum este cazul oamenilor Toda, „ultimii anarhi”: „O mie de ani/de albit conturile/de lustruit arcadele/bicepşii/statuile/ treptele şi mînerele/ cultura/ dantura/ dialectul ca o boală de gît/ şi o abia strunită/ melancolie suicidară//Pentru că ei au mutilat/ pe cîteva continente/ triburi de-o frumuseţe/ umilitoare/ în palate şi/ în pivniţe şi în lagăre/ Au extras magenta / Coborîrii de pe cruce/ sîngele negru/ mai albastru/ ca al regelui Leopold”.
