Dezmorţire

Din somn se străbate drum lung până afară

apăsând pe oase, încet

ca pe clanţe,

să nu scârţâie carnea.

postat de Teodora

Poemul de sâmbătă

Am ales un poem cu aer claustrant, rarefiat, de spital, de existenţă aflată în carantină, exact aşa cum poetul a fost ignorat şi lăsat să aştepte în anticamera receptării critice.  Marin Mincu subliniază în O panoramă critică a poeziei româneşti din secolul al XX-lea că situaţia lui George Almosnino o repetă, de fapt, pe cea a lui Bacovia prin  aceeaşi expediere a scriitorului în categoria comodă a poeziei minore din cauza  ”permutării antenei poetice către precaritatea realului, care a funcţionat în 1916 (la apariţia Plumbului) ca o negaţie a domeniului sacrosanct al poeticului”.

Critica de atunci pare să nu fi înţeles un paradox: că poezia poate fi o descreierare sau eviscerare a existenţei, cu semnele/semnalele vitale ale poetului perfect stabile.

George Almosnino, Spital (vol de debut Laguna, 1971)

N-am vrut să trec prin pădure,

aer canin, sfâşiat,

ce pot să fac?

Fără păsări pădurea are mirosul

coridoarelor de spital.

Soră, vecinul de cameră trage să moară,

Se zbate în pat şi e gata

să cadă de-a curmezişul drumului meu.

Singur n-am să pot trece

peste pervazul ferestrei şi degeaba

Am sărutat piciorul de lup

spânzurat de tavan în lumină.

Soră, dă-i omului acesta, ce încearcă

să moară, trupul tău.

E gata să-mi cadă de-a curmezişul drumului

şi-am să fiu nevoit să-l rod

până la oase şi oasele,

să pot trece înainte.

Soră, rămâne fără păsări pădurea.

postat de Teodora

The catcher in the Rai

Nu, nu am avut niciodată simţul ansamblului, al întregului, al construcţiei, de aceea mi-e mai greu să abordez proza decât poezia. Însă din proză pot  extrage, măcar, detalii sau pasaje frumoase, aşa cum mi s-a întâmplat de curând. Mi-a plăcut foarte, foarte mult detaliul legat de un personaj copil din Celelalte poveşti  de dragoste ale lui Lucian  Dan Teodorovici (Polirom, 2009, colecţia Ego); dintotdeauna am vrut să am şi eu virtutea propriei imponderabilităţi, a ridicării cu un cap deasupra lucrurilor pentru a mă bucura de o libertate autentică, direct şi simplu respirabilă, care nu necesită aripi sau puterea de a zbura.

Cataligele nu par a avea nimic spectaculos. De fapt,  nici nu se deosebesc prea mult de nişte proteze rudimentare. Numai că beţele ăstea sunt proteze, însă taman pentru oameni sănătoşi. Sau, mă rog, bolnavi , dar nu fizic, ci de înălţime. Cataligele  îţi permit şi promit să fii la mijloc de cer şi pământ, iar băiatul căruia niciun bunic sau văr meşter nu i le poate construi (pentru că nu poate sau nu există), le fură pe ale altora pentru a exersa pe timp de noapte, într-un canton de la marginea satului,  mersul acela ambiguu din basmele româneşti: nici călare, nici pe jos. Prospeţimea acestei experienţe  echilibristice nu este tulburată cu nimic din abstracţia superioară a unei gândiri metafizice, combinată cu sentimentul gâdâlitor al propriei singularităţi. E vorba pur şi simplu  de bucuria de a te  prelungi pe verticală pentru a vedea mai bine. De a avea parte de o mai bună vedere a ansamblului, de o privelişte completă.

Mi-a rămas în minte viziunea băiatului din povestea Catalige, care surprinde, ascendent, frumuseţea cinematografică a clipei. Limpede, fulgurantă, dar gradată cu ajutorul forţei de încetinire a unei camere invizibile. De la catalige, ochiul copilului înregistrează extraordinar de frumos detaliile pe măsură ce urcă spre feţele celor aplecaţi deasupra lui:

” S-au adunat în jurul meu, şi eu i-am privit aşa, din poziţia mea culcată, am ridicat capul şi i-am privit de jos în sus. Şi de jos în  sus se vedeau mai întâi beţele de la  catalige, apoi picioarele lor, dup-aia cămăşile sau tricourile mişcate puţin de vânt, mâinile ţinând strâns partea de sus a cataligelor, iar la final se vedeau hohotele, pe nişte feţe fericite.”

Ei bine, scenei ăsteia i-aş da un titlu corcit, cu ultimul cuvânt în româneşte:  The catcher in the  RAI. Parcă nu i-ar fi stricat nici lui Holden o pereche de catalige  prin lanul acela pentru a-i supraveghea mai bine pe micuţi. A uitat de perspectiva de ansamblu, mai ales când ai pe mână soarta atâtor copii…

Foarte faine prozele din Celelalte poveşti…: se ascultă muzică la greu (de aceea am şi ales ca imagine coperta albumului celor de la Free, lansat în 1969), căsnicia are momente bune şi hopuri, dialogurile sclipesc (de la vorbăria taximetristului care vrea musai să fie iniţiatorul unei conversaţii până la replicile ţiganului din După gâşte, la stereotipul “şamane” sau argoul Sticlosului ), prietenii precum scenaristul de sitcom lăsaţi în stare de beţie revin când te aştepţi mai puţin în prozele ulterioare, printr-o discretă migraţie, la fel ca şi soţia supusă tabuului de a se fi căsătorit gravidă. Cât despre  femei, indiferent că sunt mature, gravide în luna a opta sau prietene de 18 ani care ştiu ca pe apă Istoria ieroglifică a lui Cantemir, sunt uimitor de curajoase. Îşi susţin până în pânzele albe propriile puncte de vedere  (mărturisirea experienţei fetei îndrăgostite de trenul care cântă, de exemplu) şi pun la zid fără pic de menajamente, fără  frică în faţa ameninţărilor sau a insinuărilor vulgare, prostia masculilor din anturaj sau a foştilor iubiţi. Feministe de-adevăratelea.  Numai că şi mitocani precum Sticlosu oferă o lecţie neaşteptată care ne pune sub semnul întrebării  ipocrizia şi percepţia asupra celor ce nu se prea înscriu în standardele noastre, chit că înjură ca la uşa cortului şi beau de sting.

postat de Teodora

Câteva înţepături

-dacă cineva te surprinde cu un sân dezgolit atunci când  faci mâncare, acoperă-l cu polonicul. Nu este exclus ca cel dintâi intrus să fii chiar tu însăţi.

- când crezi că sufletul şi trupul tău s-au contopit cu ale celuilalt, nu uita că până şi în cea mai lipită acuplare există o protuberanţă în calea fericirii tale. Între tine şi lume e întotdeauna un sân, o mare secată de lapte.

- când dă peste tine gripa nouă sau Moartea la Veneţia şi nu ai achiziţionat o mască din aia standard, rupe-ţi sutienul şi acoperă-ţi faţa cu una din cupe. Pe cealaltă, dă-o de pomană. Dacă nu ai cui, consideră că ţi-ai permis luxul unui bonus.

- schimbă-ţi culoarea părului numai dacă ai devenit suficient de cameleonică pentru a te adapta la perfidia  nuanţată a lumii. Fără scopul ăsta subversiv,  Palette sau Wella e o stridenţă care te decup(l)ează prost şi inutil din fundal.

- trusa ta intimă poate deveni uşor trusa de prim-ajutor dacă ai la tine – sau, mai degrabă, pe tine - o jartieră. În cazul unei muşcături de şarpe veninos, poate înlocui eficient garoul.

imagine: Barbara Kruger

Raftul cu albume de artă

Dacă tot ”trebuie ca lumea să fie romantizată”, aşa cum zicea Novalis, m-am îndreptat spre rafturile cu albume de artă, să îmi clătesc ochii cu imagini potrivite îndemnului. Am ochit imediat un titlu care îmi promitea ilustraţii cu lucrările unora dintre artiştii preferaţi: Canova, Fussli (după stabilirea în Anglia, numele său s-a adaptat şi a devenit Fuseli) şi, bineînţeles, Caspar David Friedrich. Albumul se cheamă Neoclassicism and Romanticism (editor Rolf Toman, Ullman, 2007) şi, pe lângă reproducerile din toate artele vizuale reprezentative pentru cele două curente (arhitectură, sculptură, pictură, desen, exact în această ordine), cuprinse în perioada 1750-1848, dai de o analiză comparativă foarte nuanţată în limba engleză, întinsă pe circa 500 de pagini. Se stabilesc analogii între anumiţi artişti şi creaţiile lor, indiferent că sunt italieni, francezi, englezi sau germani, dar li se subliniază şi aportul individual prin apelul la context şi la biografie. Figurile artistice care beneficiază de cele mai multe pagini sunt şi cele mai cunoscute: Antonio Canova, emblema neoclasicismului, apoi William Blake, William Turner, Johann Friedrich Fussli, Caspar David Friedrich, Jacques Louis David, Ingres. Pe copertă se poate vedea un detaliu din frumoasa sculptură Amor şi Psyche a lui Antonio Canova.

Nu este prima oară când mă ocup de Caspar David Friedrich, dar dacă tot am aflat câteva detalii pe care nu le cunoşteam până acum, mai ales biografice, m-am gândit să îi accentuez profilul prin corelarea datelor despre viaţa sa, transpuse imagistic şi simbolic în pictură, şi o anumită obsesie tematică, concretizată în ciclul  “sea of ice” paintings.

 În jurul anului 1817, Caspar David Friedrich a abordat şi el tema naufragiului (după Turner, bineînţeles, pentru că englezii sunt sunt cei care au introdus atât în pictura, cât şi în poezia romantică o nouă categorie, cea de “meditative grief” datorită lui Edmund Burke) iar în 1822 a pictat “Un vas naufragiat pe Coasta Groenlandei”. Deşi s-a pierdut, lucrarea era prima dintr-o serie de variaţii pe cadrul recurent al mării îngheţate. În pictura cunoscută mai degrabă ca “Naufragiul Speranţei ” decât sub denumirea iniţială “Naufragiu arctic” (1824), pictorul a încărcat subiectul cu o tensiune dramatică inegalabilă.

Ce surprinde la această pictură este o nouă abordare a unui eveniment dramatic – scufundarea unei nave – dar a posteriori, după ce acesta s-a consumat. Tensiunea extraordinară ia naştere tocmai din reprezentarea nereprezentabilului, a absenţei omului din propria sa tragedie. Scufundarea a produs o fractură în întinderea de gheaţă. În rest, atmosfera  rămâne neclintită, indiferentă. Uriaşele bucăţi  sunt imortalizate într-o claritate inumană, în dislocarea lentă produsă de moarte. Haosul material are o agresivitate apropiată de lama cuţitului.

Pictura emană şi o forţă opresivă în acelaşi timp. Privirea este nevoită, parcă, să escaladeze bucată cu bucată mormanul de gheaţă cu muchii dure. Numai că dincolo de acest filtru nu se află , de fapt, nimic; doar orizontul vag şi ceţos al unei singurătăţi impenetrabile. Dacă figurilor din celelalte tablouri le era permis să contemple un peisaj vast, chiar şi incomprehensibil în raport cu viaţa lor, aici blocurile de gheaţă acţionează ca nişte obstacole în calea privirii, blocându-i accesul la tragedie, mai exact la sensul ei. Tabloul are mai degrabă o forţă ciudată, căci privitorul  se simte tractat în faţa  porţiunii calamitate pentru a i se induce senzaţia totalei neputinţe a martorului mut. În tablourile lui Friedrich există frumuseţea aceea măreaţă şi teribilă, care fascinează şi înspăimântă în acelaşi timp, care transformă actul privirii într-o deplină perplexitate.

Această viziune pesimistă a lui Caspar David Friedrich, obsesia pentru marea îngheţată şi naufragiu se explică prin detaliul biografic al unei experienţe traumatizante trăite în copilărie. În timp ce patina pe un lac îngheţat, pojghiţa s-a rupt iar fratele lui mai mic, Cristoph, a sărit să îl salveze de la înec, numai că el însuşi s-a înecat în apa îngheţată, sub privirile îngrozite ale lui Caspar.

 Friedrich a fost un artist dedicat cu totul viziunilor sale. Nici măcar aprecierile unor figuri sonore ale romantismului german precum fraţii Schlegel, Fichte, Novalis sau Goethe însuşi, nici prezenţa ilustră a prinţului Frederick de Prusia sau cea a viitorului ţar Nicolae I în atelierul său nu l-au salvat de la uitare. Dacă nu ar fi fost permanent încurajat şi recomandat de puţinii săi prieteni, cel mai mare peisagist al vremii sale ar fi murit de foame. Şi totuşi, Caspar David Friedrich a fost imediat uitat după moartea sa. Abia în secolul al XX-lea va fi redescoperit de norvegianul Andreas Aubert.

Facepaper

În loc de fardul de duzină sau de tatuaj, fiecare ar trebui să îşi creeze propriul tapet, propriul facepaper. Să se acopere, de pildă, cu un cer cu nori. Sau să aplice pasta galbenă în tuşe fierbinţi şi biciuite, după dinamica focului, aşa cum a făcut Van Gogh când s-a autoportretizat. Fiecare chip are şansa de a străluci ca o stea – în maniera lui Blake, a domnişoarei Hus, căreia “un fard astral i-aprinde faţa”, sau în cea a lui Dali, cu condiţia să aibă expresia hieratică a unei figuri rafaeleşti, cu pleoapele închise, cu ochii obligatoriu întorşi în interior şi cu craniul încăpător cât bolta celei mai mari cupole  de biserică. Un soi de autoidealizare, după reţeta inconfundabilă a lui Novalis:

“Lumea trebuie romantizată. Aşa se va găsi înţelesul primordial. Romantizare nu e altceva decât o potenţare calitativă. În această operaţie, sinele inferior este identificat cu un sine mai bun. Tot aşa după cum şi noi suntem un şir calitativ de potenţe.(…) Atunci când dau lucrului comun un înţeles înalt, celui obişnuit o înfăţişare tainică, celui cunoscut demnitatea necunoscutului, finitului aparenţa infinitului, atunci romantizez. Operaţia se răstoarnă pentru ceea ce e superior, necunoscut, mistic, infinit – care e logaritmat prin această înlănţuire, dobîndind o expresie obişnuită. Filosofie romantică. Alternanţă de înălţare şi coborâre.” (Novalis, Între veghe şi vis, Humanitas, 2008, prefaţă, trad.  şi note de Viorica Nişcov, p.175)

imagine: R. Magritte, L’avenir des statues, 1932 (www.artexpertswebsite.com/…/magritte.php)

postat de Teodora

Seymour: cu mâini zilele-ţi adaogi

(…) acum, la patruzeci de ani, am convingerea că orice om înzestrat cu gândire (…) trăieşte sau a trăit în relaţii ciudat de intime, aproape că de cunoaştere reciprocă, cu mâinile sale şi, cu toate că poate s-o ducă înainte ani şi ani de zile ţinându-şi mâinile în buzunare – la propriu sau la figurat – (de multe ori ca pe doi vechi prieteni băgăreţi, pe care preferă să nu-i aducă la petrecere), totuşi, într-un moment de criză le va folosi, le va scoate repede la iveală, într-un moment de criză va face un gest drastic cu ele, ca, de pildă, să menţioneze nepoetic, în mijlocul unui poem, că pisica i-a muşcat mâna stângă – şi poezia e, neîndoielnic, o criză, poate că singura criză pe care o putem considera a noastră proprie.” (J.D. Salinger, Seymour. O prezentare, Univers, 1998, trad. de Antoaneta Ralian)

Salinger: Sal lingers!

Salinger mi-a venit mănuşă încă de la primele rânduri din The catcher in the rye. Eram în clasa a X-a şi mă chinuiam cu Camil Petrescu şi cu imposibila lui persoană I.  Ca să scap temporar de el, m-am apucat să fac altceva. Orice altceva, am vrut să spun, printre care şi ştersul rafturilor de praf. Aşa am dat de o carte despre care nu ştiam absolut nimic. Era în engleză, dar o verişoară de a mea mă asigurase că îmi va schimba viaţa. Cel puţin, aşa îmi scrisese pe pagina de titlu atunci când mi-o dăruise. Cum  faza acustică The Doors se prelungea şi începeam să fiu din ce în ce mai conectată la  limba engleză (tocmai îmi desluşisem toate versurile lui Jim cu dicţionarul şi eram mândră nevoie mare), am pus o mână pe The catcher, cu totul întâmplător, iar alta pe un Longman şi m-am apucat de citit. Au urmat cele Nouă povestiri şi Seymour. La sfârşitul unei asemenea munci, eram “so God damn happy”. Nu neapărat de epică aveam nevoie, ci de adevăruri, spuse de un tip care se considera urât, care făcea parte dintr-o familie mai ţăcănită, numită Glass, cu o tradiţie a concursurilor radiofonice pentru copii, care nu ţinea deloc morţiş să facă pe intelectualul şi îşi permitea, în mod inexplicabil pentru mine, luxul de a fi exmatriculat. <Holden ăsta e un om cu adevărat liber>, îmi tot ziceam. Şi Salinger mi-a spus  multe lucruri simple, dar parcă direct în ureche, în stilul lui cald inconfundabil, cum nu o mai făcuse nimeni până la el.  La vârsta la care fete ca mine furau dermatograful din trusa mamei sau îşi ardeau părul cu ondulatorul, Salinger m-a vindecat într-o mare măsură de superficialitate. Mulţi visăm în adolescenţă cai verzi pe pereţi sau avem instinctul de a demola în numele revoltei faţă de lumea infamă care nu ne înţelege. El, însă, Holden Caulfield, vroia doar un lan de secară. Imaginea asta m-a atins cu aceeaşi intensitate frumoasă, dureroasă şi inocentă cu care a făcut-o şi lanul lui Van Gogh. Pur şi simplu, m-a aprins fiecare cu galbenul flăcării lui. Mă simt mocnind constant de fiecare dată când îi aud numele. Da, Sal lingers inside. De atunci, într-un fel, Salinger c’est moi. Sau invers. A, şi James Dean, alias Jim Stark din Rebel without a cause. Ei, cam aşa s-au legat primii trei rebeli autentici din viaţa mea: Jim Morrison- Salinger-Jim Stark. Ciudat cum niciodată  o fată, niciun  model  adolescentin feminin nu a avut puterea aceasta de a mi se pune la inimă. Doar femei coapte, şi asta după ce adolescenţa mea s-a dus definitiv.

N: Îmi place Salinger pentru că este opusul lui Dan Puric.

postat de Teodora

Cetatea ideală sau dialectica întemeierii

În vol. Efectul Don Quijote apărut mai demult la Humanitas (1995), Victor Ieronim Stoichiţă abordează Cetatea ideală într-un studiu de doar câteva pagini, dar extraordinar de substanţial, ale cărui linii încerc să le surprind mai jos.

Locul utopic, cetatea ideală ia naştere în primul rând dintr-un principiu cosmologic. Geometria dispune de forme pure  ce permit Arhitectului să circumscrie porţiuni privilegiate din  materia primordială a haosului, a acelei massa confusa. De asemenea, Cetatea răspunde şi imperativului religios al spaţiului sacru şi con’sacrat, în acelaşi timp, care te fereşte de rău. În al treilea rând, reprezintă o îmbinare perfectă între bidimensionalitate şi tridimensionalitate: “Fiecare cetate ideală este, în primul rând, un plan. Volumetria cetăţii, ca transpunere în spaţiu a planului, se operează cel mai adesea prin intermediul unui discurs. În majoritatea tratatelor utopice, planul este încredinţat desenului, iar volumul e încredinţat discursului.(…) Planul cetăţii ideale urmează un simbolism corelat mişcării de a centra şi de a concentra.”

Dacă Paradisul precedă istoria ca un spaţiu natural, vegetal, în schimb Cetatea, Ierusalimul ceresc al Profeţilor, este prin excelenţă un produs arhitectural, artificial, plasat în post-istorie ca o celulă regenerativă a lumii de după momentul focului Apocalipsei. Dacă Paradisul ilustrează ideea de geneză, Cetatea exhibă, în schimb, un exces de structură care să compenseze teama eschatologică. Conform concepţiei creştine, timpul nu poate fi cuprins de mintea omenească decât între Grădină şi Cetate, aceste două matrici de idealitate.

Însă orice proiect utopic se supune unui risc tocmai din această miză excesivă pe ideea de structură: “Perfecţiunea adamantină a Cetăţii ideale pune în pericol posibilitatea vieţii reale. Excesul de structură transformă adesea utopiile în universuri anorganice, inumane. Suprapunerea Cetăţii ideale cu Regatul Morţilor este spectrul care ameninţă orice utopie.” M. C. Escher pare a fi ilustratorul perfect al studiului lui Victor Ieronim Stoichiţă despre Cetate atât prin propriile gravuri, cât şi prin propria mărturisire despre spaţiile sale utopice, pe care le consideră drept cele mai frumoase, dar şi cele mai urâte (adică inumane), în acelaşi timp.

 

 

Imagini: 1. William Blake, God as an architect

                   2. M.C. Escher, Double planetoid

postat de Teodora

Obstacolul lui Don Quijote

Don Quijote a fost abordat plastic de mulţi artişti, în maniere diferite (Gustave Dore, Picasso, Ocampo). Totuşi, nimeni nu a surprins cu o tuşă atât de fermă şi de deconcertantă obstacolul din calea cavalerului , aşa cum a făcut-o Daumier, cel mai aproape de punctul în care legătura dintre ficţiune şi realitate îşi arată adevărata fragilitate. În imaginea de mai sus, cele două planuri sunt foarte clar delimitate în spaţiul plastic. Quijote, imunizat de obicei în aura colorată şi diafană propriei iluzii, se îndreaptă către un prim-plan dezolant, o vale a plângerii  în care moartea se arată aşa cum e: cu greutatea  unui  cadavru, ca o răspântie a materiei. Orice eufemizare la nivel cromatic este respinsă de albul inuman, neutru. Se observă că tonurile şi aşa anemice care îi circumscriu pe cei doi prieteni se topesc la jumătatea drumului. Interacţiunea la nivel vizual între lumea  iluziei, cu ambiguitatea ei, plasată în fundal (căreia i-a fost  teamă  dintotdeauna de linia despărţitoare,  de conturul dur, definitiv)  şi realitatea brută din prim-plan activează tensiunea intrinsecă a imaginii. Degeaba Quijote pare pregătit cu scutul şi suliţa pentru a înfrunta, cu binecunoscuta-i naivitate, noul duşman. Până şi cadrul imaginii s-a strâmtat într-atât, încât orice evitare sau ocolire a fatalităţii este derizorie.

 

 imagine: Honore Daumier, Don Quijote şi catârul mort

postat de Teodora