Poezia … iar în Subterană

Nici nu ne-am revenit după serile poetice ale Colocviilor Transilvania, că Radu Vancu ne-a promis o altă seară de pomină. Claudiu Komartin l-a sunat şi l-a asigurat că vineri,  pe data de 13 noiembrie, orele 18.00, el şi Dan Coman vor veni la Sibiu pentru a pune pe roate, în sfârşit, un mai vechi plan : prezentarea celor trei volume de editate de Cartier în colecţia  “Rotonda” .  După ce Dragoş Varga şi Andrei Terian vor diseca critic carţile, poeţii vor citi fragmente din propriile versuri:  Dan Coman - Dictionarul Mara, Claudiu Komartin – Un anotimp în Berceni, Radu Vancu – Monstrul fericit. Aşa că… vă aşteptam la Libraria Humanitas!    

                  

Pds acid

nici măcar un haiku

am 25 de ani şi mă simt terminat

iliescu are 75

şi zâmbeşte.

La un asemenea poem nu mai este nevoie de nicio introducere, de nicio adăugare. Dar nu mă pot abţine să nu continui cu încă un fragment, pe aceeaşi linie lucid-sulfurică.

(…) în copacul

din spatele nostru

ciripeau păsărelele

prin uşa deschisă

venea un miros plăcut

de la bucătărie

murise mihai ursachi

şi ca de obicei

alex ştefănescu

bătea câmpii

era aproape unu

şi femeia cu laptele

încă nu venise

mi-am amintit

că uniunea plăteşte

înmormântările

membrilor

şi cum eu

nu am

decât o carte

m-am ridicat vitejeşte

de pe bancă

m-am dus în parc

şi am scris.

(fragment din poemul românia literară, vol. Fratele păduche, Vinea, 2007)

postat de Teodora Coman

Kawabata, doi in unu

 Cum mi-a plăcut foarte mult Oraşul imperial, am vrut să citesc şi altceva de autorul japonez. Am dat peste un volum mai vechi din colecţia Biblioteca pentru toţi, cu alte două romane: Stol de păsări albe şi Vuietul muntelui.

Am regăsit aceeaşi notaţie impresionistă fină, aceeaşi percepţie sublimată a naturii, după specificul unei picturi tradiţionale, cu linii delicate şi nuanţe străvezii. Aceeaşi proiecţie estetizantă, aceeaşi feminitate emanând din linia gâtului, din conturul fragil al umerilor, din pieptănătura perfect mulată după ovalul de porţelan al chipului şi, bineînţeles, asocierea cu plante, arbori şi aranjamente florale, totul pe un fond de melancolie accentuată, dar indefinibilă, de emoţie refulată sub aparenţa unei linişti banale. În ambele romane, bărbatul este nevoit să ia act de propria interioritate, să îşi cearnă cu atenţie emoţiile şi să le tempereze, în ciuda bogăţiei lor ireductibile, sub aparenţe sociale şi morale.

 În Stol de păsări albe, tânărul Kikuji Mitani se implică într-o relaţie erotică cu fosta amantă a tatălui său, d-na Ota. O altă fostă “relaţie”,  dar pe o perioadă mult mai scurtă, pe nume Chikako Kurimoto, matroana tipică, vulgară şi indiscretă, încearcă să îi aranjeze căsătoria cu o anumită fată. El nu face decât să reia, la nivel afectiv, modul de viaţă ambiguu al tatălui său: este atras spontan de mai matura d-nă Ota, cu care se şi culcă, dar şi de fiica ei, Fumiko. Nici ipotetica soţie, Yukiko, nu îl lasă indiferent, deşi îl deranjează ideea unei căsătorii aranjate. Monogamia devine discutabilă, ba chair imposibilă într-o lume interioară asaltată continuu de  frumuseţe şi feminitate. Atracţia faţă de femei este sublimată întotdeauna şi se explică mai degrabă printr-o nevoie estetică decât una sexuală. Sau şi una, şi alta. Cam neinspirată şi artificială mi s-a părut  sinuciderea d-nei Ota pe motivul imoralităţii legăturii amoroase cu fiul fostului iubit. Apoi, cealaltă, posibila soţie, dispare din peisaj la fel de subit cum apăruse. Aşa că toată atenţia lui Kikuji este “forţată” de împrejurări să se îndrepte spre Fumiko, însă atracţia dintre ei nu ajunge până în pragul concretului… Morţile succesive (familia lui Kikuji, apoi d-na Ota) fac ca legăturile sale cu femeile sau doar încercările de a le stabili să fie marcate de o fatalitate difuză.

Există la Kawabata o stare stranie, ambiguă a spiritului, în care contrariile nu se pot separa. Ura faţă de fosta amantă se neutralizează rapid, mila sau dispreţul se temperează cu o anumită înţelegere sau resemnare iar dorinţele se suspendă undeva între ardoarea asumării şi expectativă. Linia fermă a unei decizii irevocabile nu există. Kawabata se teme de radicalism şi asta arată cât de fragilă este exitenţa umană şi cât de labile sunt personajele.

Mult mai bine construit şi mai profund este Vuietul muntelui, cu trimitere la notaţia impresionistă, la tulburătorul amalgam interior al unui sexagenar, Shingo, care asistă la dezintegrarea lentă a propriei familii: fiica, Fusako, se desparte de soţ şi revine la casa părinţilor împreună cu cele două fetiţe, complet dezorientată,  căsnicia fiului, Shuichi, se înrăutăţeşte de la o zi la alta din cauza relaţiei lui extraconjugale, pe care nici măcar nu catadicseşte să o ascundă iar din relaţia cu soţia a dispărut orice urmă de pasiune.  

Simţi la tot pasul că scriitura stă pe un vulcan al insatisfacţiei care emite vapori toxici, dar nu erupe niciodată, pentru că viaţa personajelor se înscrie în tiparul unei enervante (pentru mine!) resemnări şi al puternicei interiorizări. Răbufnirea ar produce un prim-plan discordant pentru ansamblul tabloului familial sau social. Toţi se complac în această situaţie, nimeni nu discută adevăruri din pragul uşii şi nu se ia nici o iniţiativă.Toată familia se mulţumeşte cel mult să îşi exprime nemulţumirea pe la colţuri, în şoaptă sau, în cel mai bun caz, subiectul se abordează  pe ocolite, prin insinuări.

Nu e de mirare că instinctul protector al lui Shingo se canalizează spre gingaşa lui noră, Kikuko, pe care o îndrăgeşte mai mult chiar decât pe propriii copii. În multe momente, sentimentele sale nemărturisite faţă de ea ating o intensitate nepermisă pentru statutul său.

 Tot subiectul romanului avansează în funcţie de aceste fluxuri şi refluxuri interioare: valuri succesive de dezamăgire, de emoţie puternică, apropiată de iubirea trăită în tinereţe cu sora actualei soţii, vise ciudate cu iubite moarte şi copii avortaţi, în care se regăsesc elementele dezirabile în starea de trezie, refluxurile cauzate de propria pasivitate faţă de fiul ingrat şi nepăsător, dispreţul şi înstrăinarea faţă de vârstnica şi nefeminina sa soţie, impresiile stăruitoare lăsate de anumite obiecte, în special flori şi copaci precum cireşii, pinii şi arţarii (ca o paranteză: nu degeaba impresionismul european a luat naştere în urma familiarizării cu stampele japoneze, cu notaţia fină şi subiectivă a detaliului, cu surprinderea  caracterului tranzitoriul al lumii, favorizat de vremea schimbătoare din diferite momente ale zilei, în special lucrările lui Utagawa  Hiroshige, 1797- 1858). De altfel, scrierile lui Kawabata fac constant trimiteri la artişti japonezi, aşa cum e cazul poetei Yosano Akiko sau al pictorului Watanabe Kazan, cu corbul singuratic şi premonitoriu, care îl afectează atât de mult pe  Shingo. Iată ce adâncime poate căpăta unul dintre momentele sale de contemplaţie:

 “Această comparaţie a florii-soarelui cu un cap de om îi venise deodată, pe negândite, dar după ce rosti cuvintele, greutatea florii îi apăru ca un lucru concret. Petalele formau o coroană, un ciucure ornamental, dar cea mai mare parte a florii, tot centrul ei, era plin de o mulţime de seminţe alungite, încărcate de miez, însă liniştite şi aşezate la rând, fără a evoca nici dezordine, nici învrăjbire.

 Floarea era mai mare decât un cap de om; această impresie de volum organizat putea să trezească o comparaţie cu un creier, iar aceea a unei puteri naturale avea pentru el sensul unui simbol de virilitate. Nu ştia cum sunt împărţite organele bărbăteşti şi femeieşti pe acest capitul al florii, dar pentru bătrân el simboliza o forţă bărbătească.”         

Finalul deschis, atât de tipic lui Kawabata, prelungeşte scriitura în propria ei potenţialitate. Pentru el, lumea romanului este prea complexă pentru a se preta la ingrata soluţie a unui sfârşit. Scriitura odată încheiată ar sili personajele la o reducţie pe care însăşi structura lor interioară, sufletul uman în general, o refuză. Nu ştim dacă Shuici şi Kikuko îşi depăşesc problemele de căsnicie, deşi, la un moment dat, lucrurile par să se amelioreze odată cu ruptura lui Shuichi de amantă. Totul se suspendă într-o relativitate mocnind fără întrerupere, ca “vuietul muntelui”.

  N: Cum nu am prea găsit imagini de Watanabe Kazan (alt japonez care a recurs la sinucidere, ca şi Kawabata însuşi -după toate aparenţele!- profund afectat de gestul radical al prietenului său, Mishima), în special cea cu corbul aşteptând pe creanga unui copac uscat, am ales  reproducerea cu munţi de mai sus după Utagawa Hiroshige ca  dovadă a sensibilităţii nipone.

Yasunari Kawabata, Stol de păsări albe, Vuietul muntelui, Ed. Minerva, BPT, 1973

postat de Teodora Coman

Promoţii … după buget

Promoţii…după buget…sau după gusturile literare ale fiecăruia! Pentru cei obişnuiţi să viziteze “subterana” noastră,  cred că deja sunt puşi la punct cu ultimele promoţii apărute . De nu, le dăm de veste acuşica : editurile Trei şi Nemira au scos la bătaie toate cărţile editate de-a lungul timpului de către acestea, iniţiind astfel o campanie de genul “3 la preţ de 2″ . Iar editura Humanitas a scos la înaintare destul de multe titluri, care au ajuns acum la 9,99 lei .  Am putea spune că este o ofertă “de criză” ca sa intrăm şi noi în rând cu lumea, dar am prefera să zicem că vrem să-i răsfăţăm pe cei care trec pragul librăriei cu o gama mai variată de cărţi la preţuri, zic eu, rezonabile .

postat de Vladimir

Viaţa şi vremurile lui Michael K – J.M. Coetzee

Este uimitor cum un stil atât de casant, lipsit de arabescuri stilistice şi complicate coregrafii ale limbajului precum cel al lui Coetzee (premiul Nobel în 2003) poate să creeze personaje şi poveşti excepţionale, dar mai ales să prolematizeze, cum puţini o pot face, poziţia omului ca fiinţă morală într-o lume care îl sufocă. Pentru că pentru mine, în ultimă instanţă,  şi în acest roman (alături de celălalt al lui pe care l-am citit, Aşteptându-i pe barbari), tema este profund umanistă.

Michael K, un bărbat de 32 de ani din Cape Town, s-a născut cu buză de iepure, nu şi-a cunoscut niciodată tatăl iar copilăria şi-a petrecut-o în cea mai mare parte într-un orfelinat. Ajunge grădinar la un parc al oraşului, dar ţara trece printr-un război civil. Mama sa bolnavă nu mai are nici o speranţă legată de oraşul în care locuiesc. El îşi asumă sarcina să o îngrijească şi hotărăsc să părăsească oraşul pentru a merge la ferma unde mama lui a avut singurele momente de fericire. Aşa că pornesc pe drumuri străbătute de convoaie militare, refugiaţi, vagabonzi, gherile, hoţi şi dezertori. Anna K. moare pe drum iar Michael îşi continuă călătoria, ca un transfug în propria ţară, spre acel loc pe care îl cunoaşte doar din spusele  mamei. Decesul  este momentul care provoacă un soi de prăbuşire în sine a lui Michael pentru că identitatea lui îşi pierde orice reper. Nu a avut prieteni şi nici amintiri legate de alte persoane; se insularizează, se retrage din lumea în care, de fapt, nu mai trăieşte, ci doar o locuieşte, o bântuie.

Ajunge în cele din urmă la o fermă, dar nu vom şti niciodată dacă aceasta e destinaţia dorită pentru că totul zace părăsit. Prezenţa oamenilor nu mai este septică pentru el. Atunci când ajunge în lagăre, fie de refugiaţi, de muncă sau de reeducare, evadează, dar nu pentru că ar fi vorba de condiţiile  neîndurătoare (din contră, beneficiază de mâncare şi adăpost, fără a fi obligat să muncească sau să îndure umilinţe sau agresiuni), ci pentru că nu mai aparţine nici unei societăţi. Preferă singurătatea absolută a savanei sau a munţilor. De altfel, nevoile sale primare se contractă  într-atât, încât ajunge doar să supravieţuiască, pur şi simplu. Nu mai mănâncă aproape deloc. Nu vrea, nu poate, nu ştim. Nu ştie probabil nici el şi nici nu încearcă să problematizeze.

Asemenea unui personaj celebru care îmi place atât de mult, Bartleby, Michael K “preferă să nu” stea în compania oamenilor, să nu vâneze, să nu muncească, să nu mănânce. Singura activitate de la fermă este aceea de a-şi cultiva dovlecii, dar o face cu religiozitate, cu consum de energie peste limitele lui şi cu multă dragoste, cu toată dragostea. Cu sentimentul că dă un sens orizontului steril al vieţii sale. Că eforturile lui dau rod, şi la propriu, şi la figurat. În rest, zace tăcut, inert, indiferent ca timpul care trece pe lângă el.

Sunt convins că iniţiala K face trimitere la personajul lui Kafka. K-ul cehului este victima orbirii impersonale a procedurilor, ierarhiilor, birocraţiilor. Structurile modernităţii îl zdrobesc iar K încearcă să le disloce folosind armele pe care tocmai această ordine absurdă i le pune la dispoziţie. Michael K poartă o altă luptă, mai exact, refuză un alt adversar: Istoria. Ea încearcă să îl numeroteze, să îl inregistreze, să îi facă programe şi să-i acorde permise, să-l macine împreună cu ceilalţi. Or K refuză şi o face nu datorită unei conştiinţe anistorice sau a unui acutizat spirit de libertate, ci urmând un instinct pe care nu reuşeşte să-l  definească, să-l recunoscă în el însuşi, dar pe care şi-l asumă, totuşi, la modul absolut. Să nu uităm cum ajunge el la fermă: în paralel cu evenimentele, evitând drumurile principale, strecurându-se ca un exemplar nocturn, din zorii civilizaţiei. O regresie în timp, o fugă de istoria care se derulează chiar sub ochii săi şi căreia încearcă să i se sustragă aşa cum evadează dintr-un lagăr. Aceasta este ironia profundă a cărţii: viaţa nu se  (mai)poate adapta la  absurdul “vremurilor” care o agresează sau chiar anulează. Doar medicul care îl are la un moment dat în grijă îi desluşeşte natura: “de fapt, el e ca o piatră sau ca o pietricică. A stat cuminte la locul lui, văzându-şi de treabă încă de la începutul veacurilor, şi acum este culeasă de pe jos şi azvârlită dintr-o mână în alta. O pietricică dură, mai deloc conştientă de lumea din jurul ei, închisă în sine, înfăşurată în propria viaţă. … Ca o fiinţă nenăscută şi care nu poate da naştere.”

Cred că acest roman este o minunată parabolă despre ce înseamnă umanitatea. Michael K este absorbit de către destin, dar învăţăm de la el că umanitatea supravieţuieşte atâta timp cât visul ce ne bântuie este acela de a ocroti altceva sau pe altcineva decât pe tine însuţi. Mila venită din partea celorlalţi îl oboseşte pentru că doreşte ca el să fie cel care luptă pentru ei. Bătrânul neputincios pe care îl conduce şi îl hrăneşte K. în reveria sa devine singura cale pe care o mai poate urma pentru a se reîntoarce în lume.

Viaţa şi vremurile lui Michael K – J.M. Coetzee, Ed. Humanitas, 2009, trad. Eduard Bucescu

postat de Marian Coman

Pds fotbalistic

La provocarea lui Alexandru-caligraf, am ales două poeme pe tema asta mai puţin convenţională. Utilitaristul autoproclamat Marius Ianuş foloseşte fotbalul ca pretext pentru empirizarea eului, sufocat, până nu demult, în vidul irespirabil al hârtiei, al textualismului. Unde altundeva să scoţi captivul decât pe un gazon, la… încălzire, în toate sensurile cuvântului? Dacă stăm să ne gândim bine,  comunicarea însăşi a devenit, astăzi, un schimb de pase în mediul virtual al messengerului sau al blogului, cu emoticoni în loc de mingi, lansaţi de “ştrumfi” internauţi. Nu de alta, dar poemele au fost scrise, aşa cum mărturiseşte autorul însuşi, “direct pe net”. De fapt, terenul de fotbal are mare legătură cu existenţa noastră în general, nu numai sportivă, căci driblăm, mai mult sau mai puţin profesionist, din realitate în careul oarecum advers al literaturii. Şi invers.

Ştrumfii îşi scriu scrisori pe şerveţele

 Gabi, dacă nu erai tu

viaţa mea nu mai avea sens – capotam,

eşti chestia aia – ¼ din mine,

ochii prin care văd lumea reală,

prozatorul de care te sprijini

atunci când treci strada

sau te arunci de pe pod.

Semănăm mult – furiile noastre la beţie

şi gândurile noastre cenuşii seamănă mult.

Mai ţii minte când câştigam drăceşte la pariuri ?

Dacă jucam tot ce era de jucat,

eram milionari în dolari acum -

câştigam tot, nebuneşte,

da’ asta n-a ţinut decât două săptămâni…

Cât o să ţină prietenia noastră?

M-am ars deja de câteva ori,

păstrez un fel de distanţă,

da’ tre’ să ştii că te simt mult mai aproape -

¼ din mine -

decât îmi simţeam ceilalţi ochi.

Să fim atenţi când traversăm strada şi când ne îmbătăm

Să alunecăm pe trotuarele către cluburi

ca două broaşte mari şi convinse

Să intuim linia care desparte literatura de viaţă

& să stăm acolo şi să fulguim

Să jucăm, Copile, să jucăm întruna,

pe terenul echipelor care opresc respiraţia.

 

Allez Zizou! Allez afros de la patrie!

 Aştept campionatul mondial ca pe o boală

pentru că mă gândesc la tine &

la ce ai fost tu -

 

încăpăţânat ca un pitbull,

elegant ca un diavol –

în trupa aia care ropotea

printr-o junglă imaginară,

tu îmbrăţişai acele forme strălucitoare din aer,

acele fete morgana ale fotbalului…

 

Te-am văzut de curând mai lent, mai intelectual,

şi mai leneş – nu mai cari atâtea mingi spre poartă… –

numai pasele tale au rămas la fel,

geometrice, desenate pe tabla minţii mele

 

Asta eşti tu – pasele tale din vârful bocancului

desenează lumi necunoscute în aer.

Sper să câştigi încă o dată titlul

şi să joci din toamnă la Rapid Bucureşti

 

Pentru că bătrânul vrăjitor nu a uitat nimic,

e doar mai lent, mai sătul de fotbal,

Pentru că stadioanele pustii

aşteaptă şuturile tale magice.

 

Dar acum vei fi înfăşurat în emoţie…

 

Aştept campionatul mondial ca pe o boală…

din vol. Ştrumfii afară din fabrică!, Cartea Românească, 2007

postat de Teodora Coman

Cum e să îi vezi pe scriitori în carne şi oase

Nu am nici talentul, nici experienţa unui jurnal, mai ales acum, când încerc să transpun câte ceva din atmosfera Colocviilor, în special a seriilor de poezie. De obicei, Jurnalul de librărie este segmentul care le revine băieţilor, însă, cum ei sunt mai tot timpul ocupaţi, mi-am luat eu această libertate.

Sincer, sunt subjugată unor prejudecăţi romantice şi romanţioase despre scriitori, care m-au determinat, mult timp, să am un comportament destul de straniu, ceva între smerenie faţă de nişte fiinţe superioare, pe de o parte, şi teama de a nu mă compromite, cu diletantismul şi mediocritatea proprie, în prezenţa lor, pe de altă parte. Dar bine zicea cineva: să nu te încrezi în poeţii care arată poeţi, care cultivă o boemă superioară a aparenţelor. Pentru că, dacă eşti poet adevărat, nu mai e nevoie să o şi arăţi.

Colocviile de anul acesta m-au mai vindecat de anumite reticenţe, dezvoltate pe un fond de paranoia preventivă care poate, la o adică, să îmi justifice eventualele gafe. Dacă mai adaug faptul că personalitatea mea, atâta câtă e, s-a adaptat perfect la umbra ariergardei, vă daţi seama ce exemplar subteran autentic sunt, în toată splendoarea semnului de pământ. Când spun “pământ” mă gândesc la un material antiderapant obţinut prin amestecarea nisipului în care îşi ascunde struţul capul şi solul reavăn, de grădină, cu bulgări moi doar pe dinăuntru, răscoliţi de botul cârtiţei.

Toate simptomele acestea, fermentate într-o stare prelungită de muţenie socială, mă plasează din start într-o margine asumată. Ei bine, de data aceasta a fost  altfel. Veronica D. Niculescu este o prezenţă atât de feminină şi de plăcută, încât muşchii celui mai încordat om se destind fără ca măcar să apuce să îşi dea seama. Emil Brumaru s-a menţinut într-o dispoziţie autoironică în proximitatea căreia orice protocol sau manieră de cod se putea topi fără problemă. Adidaşi, jeans, tricouri şi ghete. Din aceste accesorii neconvenţionale s-a compus garderoba participanţilor. Pe tricouri am zărit Tiuk! şi Led Zeppelin, Ovidiu Nimigean era cameramanul-şef al Colocviilor iar Constantin Acosmei, un adevărat personaj, o combinaţie ciudată, dar autentică, între Buddha şi Bartleby. Şerban Axinte şi Ovidiu Nimigean sunt cu mult mai înalţi decât aş fi crezut, Angelo Mitchievici se menţine în aceeaşi eleganţă şi discreţie iar Andrei Bodiu, decan al Facultăţii de Litere din Braşov, nu avea nici pe departe morga pe care o presupune statutul său. Un simţ al umorului bine dezvoltat a transformat spaţiul librăriei într-un loc special şi, mai ales, foarte cald, numai bun (conducător) pentru rezonanţa vocilor celor ce şi-au citit ireproşabil poemele, demonstrând că poeţii sunt şi foarte buni lectori ai propriilor texte: Ştefan Manasia, Şerban Axinte, Andrei Bodiu, Ovidiu Nimigean, Emil Brumaru şi, bineînţeles, Ioan Es. Pop. Trecerea de la un poem la altul s-a făcut prin remarci autoironice extrem de inspirate, prin care empatia cu micul public s-a închegat perfect. Un autentic spectacol de lectură, resimţit de mine, cel puţin, cu efectul benefic al unei hipnoze. Fiecare timbru, atât de sonor şi de distinct, a percutat mult timp în aerul celulotic al librăriei. În ciuda staturii sale impunătoare, Mihail Vakulovski a citit poeme cu o voce marcată de emoţie, auzibil tremurătoare iar lectura lui Constantin Acosmei, pe un ton monoton, dar potrivit poemelor aporetice geniale din Jucăria mortului, a avut efectul meritat.

Şi totuşi, parcă nimeni nu m-a sensibilizat atât de tare ca Ioan Es. Pop, autorul Ieudului fără ieşire. Cu un chip extrem de expresiv, marcat de trecerea prin limburile propriei existenţe, a citit “blasfemii” extraordinare, concentrate pe câte un nucleu de revelaţie, cu o umanitate caldă şi melancolică pe care numai cineva care mărturiseşte că ziua este un om, iar noaptea un cu totul altul, numai cine suferă din paradoxul irezolvabil al propriei fiinţe o poate avea. Dacă adăugăm şi prezentarea cu totul personală a fiecărui poet de către Radu Vancu şi inteludiile năstruşnice ale lui Dragoş Varga,  pot să spun cu mâna pe inimă că un tablou general al serilor -rezervate mai ales poeţilor- în librărie e ca şi făcut. Întreaga echipă a revistei Transilvania merită felicitări pentru iniţiativa şi organizarea Colocviilor.

Lansarea unui basm scris la două mâini

Abia am aşteptat să îi vedem pe Veronica D. Niculescu şi pe Emil Brumaru, coautori care demonstrează, aşa cum zicea şi Radu Vancu, că teoriile generaţioniste nu au niciun fundament. Am avut ocazia să ascultăm reţeta inedită a scrierii Basmului prinţesei Repede-Repede. Cum a început totul? Cine a avut ideea unei scriituri aparent convenţionale, în care poezia să fuzioneze atât de firec cu proza?

 

Ei bine, totul a început de la un schimb de replici pe mail şi pe blogurile personale, dintr-o autentică dispoziţie ludică. Veronica nu se gândea nici măcar o clipă că experienţa “epistolară” în mediul virtual cu Emil Brumaru va deveni substanţa unei cărţi. Cel care a dat tonul a fost chiar “hobbitul” iar Veronica a dezvoltat versurile inconfundabile ale maestrului în bucăţi de proză. Dacă în poezie ritmul spunerii este mult mai rapid, proza are o desfăşurare mai lentă, trebuie să parcurgă spaţiul dens al propriilor rânduri. Poate tocmai din această conştiinţă a două paradigme cu două timpuri diferite a luat naştere basmul în care două lumi se află în afara normalităţii temporale: într-una din ele, totul curge foarte lent, permiţând melancoliei să se dilate în voie, pe când în ţara lui Pitic cel Bun – cel care nu are câtuşi de puţin atributele eroului tipic de basm!- totul se desfăşoară foarte rapid, astfel încât nu e vreme nici măcar de tristeţe. Din această cauză, Angelo Mitchievici s-a referit la scriitură ca la un basm “cu două viteze”.Taina prinţesei Repede-Repede este derularea basmului însuşi, reparcurgerea lui de la coadă la cap.

 

Pe lângă inventivitatea autorilor, vizibilă în crearea unor personaje stranii şi simpatice precum Ciupercuţ, balaurul care se îndrăgosteşte de o elevă sau Ciupercuţ însuşi, îndrăgostit de un Căţeloi, există şi această componentă metaficţională, în cadrul căreia până şi lectura poate avea două tempo-uri diferite. Ea poate fi extrem de rapidă pentru cititorul superficial care de regulă renunţă repede la o carte, pentru care subiectul este anume expus – foarte pe scurt!- la început, şi mult mai lentă, ca o reală degustare pentru cel realmente sedus de puterea incantatorie a cuvintelor. Emil Brumaru era convins că acest rezultat al scrierii la două mâini se va publica, mai înainte ca această problemă să fie pusă, ipotetic, în discuţie. Pentru el, totul a curs cu uşurinţă datorită calculatorului:  scria zilnic sau aproape zilnic iar Veronica adapta proza “din mers” după versurile primite continuu. Ceea ce pentru năstruşnicul “hobbit” părea floare la ureche, asumarea şi transpunerea narativă a conceptului unui basm scris în doi i-a revenit, de facto, Veronicăi. Proza ocupă mult mai mult spaţiu decât versurile brumării, brumariene, brumăreşti…

Trebuie să recunosc că m-a  dezamăgit puţin discursul parcimonios al lui Bogdan Creţu, căruia i-a revenit sarcina de a prezenta basmul. A observat, însă, că pe măsură ce Pitic Bun se apropie de castelul prinţesei Repede-Repede, schimburile de replici din scrisori devin din ce în ce mai “fierbinţi”. Că tot veni vorba de replici, acest basm are ceva cu totul şi cu totul inedit: valorifică, în cadrul ficţiunii, corespondenţa “erotică” dintre cele două personaje, mijlocită de mesagerul Ciupercuţ.

Ideea impusă de cei care au luat cuvântul după mărturisirile celor doi autori a fost cea de “brumarizare” a lumii basmului, care nu ar trebui în niciun caz să impună restricţii de lectură sau să se reducă la o simplă tensiune sexuală. Toată lumea a fost de acord că avertismentul “pentru adulţi” pur şi simplu nu se susţine, chiar dacă a fost adăugat de unul dintre autori. Bănuim că ştiţi care: cel mai pudic dintre ei.

 A, încă ceva: să nu supralicitaţi simbolistica! Ciupercuţ e Ciupercuţ, Pitic Bun , aşijderea. Să nu căutaţi altceva în spatele lor, aşa cum au încercat anumiţi critici. Bucuraţi-vă de literalitate, chiar dacă în pasta epică au fost mixate discret elemente livreşti, aşa cum bine a remarcat Radu Vancu.

postat de Teodora Coman

Colocviile Transilvania – Corespondenţa literară

Tema colocviului din acest an a fost Corespodenţa literară, inspirată şi surprinzător de actuală. În ciuda scepticismului iniţial al unora, rediscutarea genului epistolar este cu atât mai necesară cu cât, în România, acesta nu se bucură, încă, de atenţia meritată. Dacă în Occident exista o tradiţie autentică în publicarea corespondenţei de autor (cea a lui Balzac sau cea vastă a lui Flaubert, de pildă!), la noi intimitatea este redescoperită abia în sec. al XIX-lea: scrisorile lui Maiorescu, ale lui Ghica, ale lui Odobescu şi celebra experienţă epistolară Eminescu-Veronica Micle. Urmează apoi corespondenţa dintre Bogdan Petriceicu Hasdeu şi fiica sa, Iulia, toate marcate de o pudoare adeseori iritantă, cele ale lui Mateiu Caragiale către prietenul Bonicescu şi, mult mai recent, corespondenţa lui Rebreanu, a lui Cioran, a lui I.D.Sârbu, ineditele Scrisori provinciale ale lui Ştefan Bănulescu, cele ale lui Emil Brumaru către Lucian Raicu sau epistolele lui Alexandru Muşina. Un exemplu mai special l-a constituit Romanul epistolar, semnat de Radu Stanca şi I. Negoiţescu, care a încins puţin  spiritele participanţilor din Sibiu (Ioan Radu Văcărescu, Dumitru Chioaru, Silviu Guga) pe dilema continuităţii spiritului Cercului  doar prin acest suport epistolar, chiar şi după încetarea de facto a nucleului literar. 

Trebuie precizat că nici până în ziua de astăzi unii autori, chiar şi cu privilegiul unor reeditări numeroase, nu au avut  parte de o publicare integrală a scrisorilor, aşa cum este cazul lui Ion Ghica sau al lui Odobescu.

Discuţiile au fost deschise de Paul Cernat, care a făcut distincţia între corespondenţa intimă (corespondenţa propriu-zisă) şi cea publică sau extimă, după terminologia jurnalului lui Tournier (romanele epistolare sau scrierile care valorifică doar convenţia, paradigma extrem de permisivă a scrisorii). Andrei Bodiu a atras atenţia asupra unei probleme de ordin moral: cât de legitimă este publicarea şi comentarea corespondenţei intime a unor persoane care nu au intenţionat niciodata să îşi exibe public amănunte ale vieţii intime. Leonte Ivanov, traducătorul corespondenţei lui Dostoievski ce va apărea în curând la Polirom, a vorbit despre lipsa de interes pentru imensa cantitate de document epistolar – de mare interes atât pentru istoric, cât şi pentru criticul literar – ce priveşte România, care zace în arhivele din Moscova. Este vorba de corespondenţa lui Antioh şi Dimitrie Cantemir,  precum şi a spătarului Nicolae Milescu. Statul român încă nu a alocat fondurile necesare unei burse de cercetare exhaustivă a corespondenţei sus-numiţilor deoarece Moscova, cea mai scumpă capitală din lume, presupune un efort financiar prea mare. Angelo Mitchievici a vorbit şi el de distanţa precaută cu care trebuie să abordăm aceast “gen literar”, pentru că, pe de o parte, intruziunea în viaţa privată impune această autocenzurare a celui care aduce în atenţia publicului epistolarul, dar şi pentru că, în opinia sa, un astfel de document trebuie privit cu o oarecare rezervă în funcţie intenţia de literaritate sau de lipsa acesteia.

De fapt, graniţa dintre literaritate şi nonliteraritate este destul de relativă, mai ales când lectorul se aşteaptă, conform unei prejudecăţi mai vechi, ca scrisorile unui scriitor să fie neapărat… literare. Bianca Burta Cernat crede că scrisoarea poate influenţa definitiv -de multe ori dramatic ! – destinul unor oameni, aşa cum s-a întâmplat cu familia Hasdeu. Soţia şi fiica au plecat la Paris din cauza supralicitării unui document adresat soţiei de un “binevoitor”. Ducând lucrurile la punctul extrem al ipotezei, am deduce că separarea soţilor nu ar fi avut loc iar Lilica nu ar mai fi plecat la Paris şi, deci, nu s-ar mai fi îmbolnăvit de tuberculoză. Apoi, scrisorile pot conţine judecăţi de valoare extrem de preţioase, care pot fi detectate doar printr-o serioasă muncă de cercetare. Andrei Bodiu dă ca exemplu entuziasmul lui Lovinescu din corespondenţa sa privată, în care laudă romanul Rădăcini, convins că percepţia nedreaptă asupra Hortensiei Papadat Bengescu poate -şi trebuie – îndreptată prin această nouă dovadă a talentului incontestabil al scriitoarei. Bogdan Creţu a reacţionat imediat, spunând că fiecare judecată critică trebuie asumată de emitent pentru a-şi demonstra autenticitatea, altfel factorul hazardului, al descoperirii întâmplătoare nu face decât să o menţină într-un orizont valoric  fragil, periferic. Către final, Radu Vancu a adăugat că scrisoarea, prin lipsa ei de convenţie şi maxima subiectivizare, poate constitui de multe ori o mască epistolară pentru afirmarea unor adevăruri estetice şi chiar etice, aşa cum este cazul lui Alexandru Muşina. Angelo Mitchievici a lansat, ca o posibilă temă de cercetare, o nouă paradigmă a corespondenţei : cea a notelor informative către Securitate.

Bineînţeles că nu s-au omis  nici instanţele comunicării epistolare, reale sau construite: de multe ori, chiar dacă are un nume, destinatarul este fictiv, pretext pentru exhibarea unor idei sau obsesii personale sau, pur şi simplu, pentru familiaritatea unui dialog cu lectorul (cazul lui Mario Vargas Llosa cu Scrisori pentru un tânăr romancier sau Scrisori către fiul meu ale lui Gabriel Liiceanu), aşa cum a precizat Dragoş Varga.

Un detaliu inedit dezvăluit de Emil Brumaru la provocarea lui Bogdan Creţu: toate scrisorile recuperate de la fosta sa soţie, Tamara, trimise de poet pe vremea când ea era studentă, poartă adnotările penibile ale Securităţii. În schimb, ca o excepţie de la cenzura agresivă din vremea comunismului, toate scrisorile trimise bunului prieten, Lucian Raicu, au ajuns integral la destinatar. Discuţiile s-au încheiat cu prezentarea ultimului numar al revistei Transilvania care are drept temă chiar corespondenţa literară. Articolele sunt semnate de majoritatea participanţilor la Colocvii.

Premiile revistei Transilvania

Aşa, ca news alert, vă anunţăm că premiile revistei Transilvania au fost înmânate lui Ioan Es. Pop şi Andrei Bodiu pentru poezie, precum şi lui Paul Cernat pentru critică (Dragoş Varga şi Radu Vancu, organizatorii acestui eveniment, au fost cei care au făcut alegerile, cum nu se poate mai potrivite,  zicem noi). Vom reveni cu detalii, imagini şi filmuleţe … sperăm!